Acest articol nu conţine nimic despre Băsescu, Ponta sau Iohannis, aşa că nu-l citiţi decât dacă vă este dor de gutui şi de copilărie.
Pentru mulţi dintre noi, copilăria
înseamnă şi gutui la ferestre. Gheme de lână gălbuie strânse între cele două
rânduri de geam şi lăsate acolo ca-ntr-un incubator până când soarele le va da
culoarea supremă. Un marş tăcut de la
verde-pal, costeliv, uşor gălbui, la galben cald-auriu, cu vin-ncoa. Sau o metamorfoză
subtilă de tonuri în timp ce copiii îşi strigă joaca prin curţi, iar bunicii, ţintuiţi
pe prispa casei, măsoara atent arcul de cerc al zilei către cel al nopţii. Gutuile şi-au câştigat locul în istoria
anuală a fructelor, tacit, modest, fără a avea nimic din spectacolul cireşelor,
al pepenilor ori al strugurilor. Dar au rămas acolo, ca mesager de suflet al unei păcătoase nostalgii care ne face
toamnele mai lungi. Şi pe fiecare dintre noi copii, atunci când nu credeam a
mai avea vreodată revelaţia aceasta.
