O Românie, două realități, trei “antene”

Știu, pare incredibil ca duminică după-amiază, pe la ora 5, când afară sunt 40 de grade și Soarele face gaură în asfalt și-n pălăriile pensionarilor, o cohortă de oameni dispuși să fie îmbrobodiți cu minciuni și sentimentalisme ieftine să poată fi pusă în mișcare pentru a-și face plimbarea  de voie, cu tot cu siesta inclusă în ea.

Teama de a fi ridicol

Cu riscul de a vă dezamăgi, de la bun început am să vă spun că nu sunt nici cu ursul Traian, nici cu vulpoiul Victor și nici cu veverița Ioana. Pe alocuri, mă amuz, iar prin celelalte locuri rămase libere în afara lui “pe alocuri” mă întristez și simt în mine o revoltă locală. Și, de asemenea, în afara acestor stări, mă gândesc că după 25 de ani aveam dreptul să pretindem și să avem o clasa politică mai matură, cu lideri autentici, bine “articulați”, fâșneți la minte și abili în guvernanța lor peste țară.

Infractiunea de opulenta

De-a lungul celor zece ani de mandat, președintele statului nu s-a sfiit să se afișeze la numeroasele țiganiade cu rromi, intrând la horă, stând la pupat de pirande și hlizindu-se cu regi și împărați care se băteau pe burțile aurite că, avându-l pe Băsescu în ogradă, au dat o adevărată lovitură.

Conflictul, ca stare de spirit

        Istoria mai veche sau mai nouă a lumii  consemnează destui lideri revizioniști, unii dintre ei încă în viață. Nu știm dacă este un simptom generat de lipsa de jucării în copilărie ori de vreo apetență pentru geografia “administrativă” a globului, dar luăm act de tulburările lor și ne încărcăm cu neliniști cotidiene atunci când vine vorba de pacea lumii. De dincolo de granițe, veștile proaste vin și nu mai pleacă, făcându-ne să tresărim, tot mai alergici la stările  conflictuale care pulsează  pe hartă. Ne temem pe bună dreptate de amenințările externe, de zumzăiala tancurilor rusești, care nu “alipesc”, ci doar “reîntregesc”, de sosirea “fraților” americani veniți în zonă cât să fie mai aproape dacă e rost de vreo cafteală la Marea Neagră, completând astfel tabloul plin de suspans din ultima vreme. Stimulii externi la neliniște nu pot fi ignorați, dar și în țară conflictul a devenit  un status.

Economie de piață

Mașina nu merge, ci curge spre semafor dusă de panta bulevardului. E un cârd de mașini care se întinde pe aproape o sută de metri, tăiat la mijloc de o trecere de pietoni. Primul apare tipul cu odorizante de mașină, “huse” de plastic pentru taloane auto și cu ștergătoare de parbriz. Mobil, oferă-n stânga și-n dreapta, dar nu prea are vânzare.

Niște munți și niște văi - Mic tratat de Geografie morală

Copiind la scară relieful României,  și societatea în care trăim are un relief al său, foarte dinamic în ultima vreme, semn că din acest punct de vedere, al formării lui, evoluțiile încă nu au luat sfârșit. Glaciațiuni și erupții vulcanice, convulsii ale scoarței și fenomene meteorologice majore au configurat un relief variat, ce a dat o spectaculozitate îngrijorătoare societății în care trăim, astfel încât plăcerea și bucuria “turistului” din fiecare dintre noi sunt tot mai agresate.

Compunere despre oameni și brazi

Aura are lacrimi înghețate. Și gradul de locotenent luat cu ea între patru scânduri.  Adrian are sufletul zdrobit de-a binelea.  16.000 de ore de zbor și titlul de erou. Pare bogat cu o așa “avere”. De-acum nu va mai trebui să zboare. Radu de la Interne are onoare.  Zice el. Dar noi, mulți dintre noi, avem oroare.

Corupția a dezvoltat o “tulpină” rezistentă în România

Știrile săptămânii  bat monedă pe descoperirea  senzațională a apei calde și a mersului pe jos: Bunăoară, în România, un stat situat pe Bulevardul Europa, într-o casă aflată în renovare de mai bine de 25 de ani,  au fost descoperite urme de corupție în apa potabilă, iar probele de aer prelevate din interiorul și imediata sa vecinătate au pus în evidență existența unor contaminări  cu mult peste media inadmisibilă (!).

Întrebări care nu mai pleacă, răspunsuri care nu mai vin

Pentru constănțeni marea este o catedrală de reculegere în afara bisericii. Ei au parcuri date în administrare maidanezilor, trotuare înguste și sufocate de mașini, au mall-uri gălăgioase și obositoare,  au tot felul de parade și carnavaluri vara, dar nu au ceva care să le lege apartenența urbană. Ei nu au o piață centrală, un centru civic sau unul vechi, și de multe ori, în special iarna, când marea rămâne doar “a lor”, vin și se reculeg pe malul ei privind fără a obosi arcurile desenate de valuri pe țărm, basoreliefurile din spumă sau fereastra ei imensă în care, pe fundalul pictat de nori și pescăruși, naosul se ridică dincolo de linia orizontului.