Recviem pentru o gutuie

Acest articol nu conţine nimic despre Băsescu, Ponta sau Iohannis, aşa că nu-l citiţi decât dacă vă este  dor de gutui şi de copilărie.

Pentru mulţi dintre noi, copilăria înseamnă şi gutui la ferestre. Gheme de lână gălbuie strânse între cele două rânduri de geam şi lăsate acolo ca-ntr-un incubator până când soarele le va da culoarea supremă.  Un marş tăcut de la verde-pal, costeliv, uşor gălbui, la galben cald-auriu, cu vin-ncoa. Sau o metamorfoză subtilă de tonuri în timp ce copiii îşi strigă joaca prin curţi, iar bunicii, ţintuiţi pe prispa casei, măsoara atent arcul de cerc al zilei către cel al nopţii.  Gutuile şi-au câştigat locul în istoria anuală a fructelor, tacit, modest, fără a avea nimic din spectacolul cireşelor, al pepenilor ori al strugurilor. Dar au rămas acolo, ca mesager de suflet  al unei păcătoase nostalgii care ne face toamnele mai lungi. Şi pe fiecare dintre noi copii, atunci când nu credeam a mai avea vreodată revelaţia aceasta.

În octombrie, şi nici în noiembrie, nu ne-am întâlnit. Casa de la ţară este locuită acum de altcineva, iar bunicii au pierdut şirul arcurilor de peste zi şi trăiesc într-o veşnică noapte. Copiii s-au făcut mari şi de copilărie amintesc doar dorurile de gutui care-i mai apucă uneori.

…Prin piaţă, puţinii ţărani de la oraş îşi trag nasul cu patos, scriu preţuri cu pixul pe cartoanele de la baxurile de ţigări  şi discută despre “iarna asta”, despre reumatism şi ceai de foi de ceapă sau despre când o saltă pe Nuţi. Din două-n două tarabe, câte-o prelată de folie anunţă că acolo odihneşte o grămadă de cartofi gata îngheţaţi sau poate una de ceapă. La intrarea în micul căuş al pieţei, un raft plin cu lăzi geme sub greutatea fructelor de lemn, lustruite ireal de mult, dintr-un exces de zel al vânzătorului copleşit dintr-odată de prea mult timp, lucind  de parcă ar fi date cu Pronto. Gutuile sunt mai musculoase, steroizate, gălbenizate. Ieri, la deschiderea pieţei, urcaseră la 14 lei kilogramul, după o ascensiune mai ameţitoare decât cea a francului elveţian. Dar cine are credite în gutui? Poate doar eu, cât să-mi sting pofta şi dorul de copilărie, ori câteva nostalgii şi-odată cu ele foamea de un gust dulce-acrişor- înnecăcios. Gutuile de azi au ceva în neregula. Deşi par operă handmade, nu exclud eventualitatea să găseşti două la fel chiar în aceeaşi ladă. Încăpute pe mâna unor samsari ai micilor plăceri cu arome vechi de-o viaţă, ele nu au nimic din “gena” copilăriei, şi târguiala cu precupeţul acela mustăcios, un individ care pare că stăpâneşte lumea de la butoanele cântarului, mă revoltă. “Păi astea sunt gutui din Grecia. Ce, credeaţi că sunt de la noi? “.

Cocotele galbene, scoase la produs pe tarabe, mă lasă mai rece decât gerul care asistă la discuţia noastră. Nu mai e loc de nostalgii. Poate doar de-un recviem cântat în surdină până la toamna ce va veni, în amintirea copilăriei prinsă între două foi de geam, dulce-acrişor-înnecăcios. În afara pieţei, sub cerul liber, amintirile se ning, din nou, în toate culorile, fără a mai ţine cont de preţul “unciei” de gutui.