Noi și Floriile noi

Sâmbată noapte, colț cu duminică, cu filme interzise minorilor pe canalele cu felinar roșu și luptele voinicilor care își cară pumni în ring, sau în țarcul gladiatorilor. Ce festin!... O nouă sărbătoare de Florii se picură din calendar, așteptând creștinii să-i onoreze tradiția. Ce a mai rămas din ea, ce a mai rămas din creștini...

Constructorii de gropi

Mai întâi se aude un huruit discret. Ar putea fi o bormaşină de prin vecini. Apoi, zgomotul se amplifică şi primul gând este dacă nu cumva burghiul a scăpat şi prin peretele apartamentului tău. Geamurile au un zumzet uşor şi doar ele iţi pot arăta adevăratul spectacol: un excavator tras în faţa blocului, la doar cinci metri de colţul balconului de la etajul 1. În jurul lui sunt vreo câţiva muncitori şi meşterul, acesta din urmă fiind fără cizme de cauciuc, dar şi el îmbrăcat într-o tunica de salopetă, singurul care-si permite luxul de a fuma. Sunt câteva momente de magie, un balet cu gesturi ferme şi cupa utilajului începe să înfulece lacomă. Se naşte o groapă. O nouă groapă. Până la un anumit punct, ceva incitant. Va fi o nouă călătorie în rărunchii pământului, sau doar o navetă scurtă până la prima încrengătură de ţevi? Deocamdată, nimeni nu are habar. 

“Homo europenis”

După 12 ani de joc de gleznă prin democraţie, în 2001, România a trecut homosexualitatea la liber. Mai mult sau mai  puţin pudici, indignaţi sau chiar revoltaţi, românii au devenit şi ei nişte “”homo europenis” ai bătrânului continent, sărind peste articolul 200 al Codului penal, care incrimina până atunci relaţiile între persoanele de acelaşi sex, tot aşa cum trec americanii peste etajul 13 al zgârie norilor, din raţiuni ce ţin de superstiţii.

Deontologia unei bucurii de mamă

Ne cunoaștem de aproape 20 de ani, de pe vremea când împărțeam același birou încercând să deslușim cum e cu marginalul și cu subtitlul, cum să-ți împarți „averea“ din reportofon pentru zilele următoare, cum se dau titlurile cele mai scurte spre inima cititorului, cum să fii concis, explicit și plăcut în același timp, cum să fii acolo unde se „joacă“ meciul, viața, soarta, incendiul, crima, drama, teza și primăvara, după caz. Și, nu în ultimul rând, cum e cu presa scrisă, în general. Irezistibilă ispită pentru doi ingineri ca noi, căzuți în plasa ei, vorbind lumii despre eveniment, cuget și adevăr, cuvinte dintr-o ediție de prin anii `90 a Dicționarului de sentimente și trăiri.Sînziana Ionescu este azi corespondenta Adevărului la Constanța. Cu timpul, drumurile ni s-au despărțit, dar au rămas gândurile nerostite, rândurile scrise deasupra semnăturilor din ziar și veștile despre copii, cu școala și visele lor, de la piesele de Lego până la neliniștile apropiatei admiteri la facultate.

De la Romică, pentru domnul ministru Vosganian

          Ultima oară ne-am văzut la întâlnirea de 20 de ani. Unii cu chelii și burți, venerabili domni cu papioane și cravate dezlegate spre dimineață, când cântau “Pușca și cureaua lată”, ele cu umerii goi, îmbracate cu ultima investiție din dresing și cu sclipici în păr. O atmosferă de suflet, cu șampanie picurată pe muzică din anii ‘80, într-o combinație discretă vânt de seară - vânt de primăvară, în părți egale, livrată cu fiecare val care se întorcea la țărm, undeva pe malul mării. Cine mai era ca noi?... Poezia revederii, savurată cu un entuziasm viu colorat de hohote de râs și amintiri din studenție, s-a întins preț de câteva zile, dupa care ecoul s-a prelungit în corespondența pe mail, în yahoo group-ul nostru special creat și reunit din nou, chiar dacă doar virtual, în același amfiteatru.

“Grija naţională” : Ce salariu are Esca ?

Poate sunt un ignorant, dar în fiecare seară şi, uneori, în weekend, chiar şi după-amiaza,  mi se întâmplă să adorm fără să ştiu ce salariu are Esca. Mă intersectez cu zumzetul muritorilor ca şi mine, preocupaţi  “pe faţă” de ce salariu are prezentatoarea PRO TV-ului şi, recunosc, sunt atât de insensibil vizavi de această nelinişte încât mă minunez cât de rece am devenit, de parca aş fi danez, norvegian sau suedez şi nu un român sadea. Uneori, îmi vine să mă ciupesc de obraji sau, în caz extrem, dacă nu reuşesc să-mi activez nervul curiozităţii, să-mi dau o pereche de palme pentru a mă capacita la grijile zilei şi la chestiunile de acest gen care macină prezentul în procesul de metabolism al vieţii noastre.