FACEBOOK - Curiozitate, dependență, isterie

În urmă cu aproape o lună eram într-o casierie a RDS-ului când m-am întâlnit cu doi prieteni, soț și soție, reveniți acasă din Italia. Ne-am bucurat de revedere, am sporovăit noi ceva amintiri, ei mi-au povestit că s-au întors în țară pentru că acolo se umpluse de români, iar eu le-am povestit ce și cum mai e pe “acasă”. La despărțire, a rămas să ne mai auzim la un telefon, am făcut schimb de numere, ...”Sau pe Facebook”, zice ea. “Aaa, nu, eu nu am Facebook”, am spus eu. “Cum? Nu ai Facebook? Știi cum se spune…“, și mi s-a părut că, pentru o clipă, toată coada plătitorilor a înțepenit, că timpul s-a “descărcat” de ultima secundă și totul s-a oprit în loc. “Nu, nu am, …și totuși, exist”.

Cât de mult (ne) iubim viața?

La grădiniță și în școala primară totul ar fi o compunere ”roză”. Da, noi ne iubim viața pentru că este frumoasă, cu mami, tati și “flatii noștii”, cu bunici, papagali, bichoni și motani, cu vacanțe, pauze și recreații. Mergem să ne spălam pe mâini și când venim la masă totul este pregătit, laptele are aromă de cacao și cele trei sandvishuri sunt  yami-yami. Odată ajunși mai mari, apar și întrebări, revelații, incertitudini, avem primele încercări de a ambala viața căutând o cutie potrivită, un acvariu sau o poienița  în care să ne găsim răspunsul la micile dileme rostogolite odată cu fiecare zi. Asta dacă nu cumva sunt mai multe răspunsuri la aceeași întrebare. Iubiri, examene, fiori de maturitate insinuantă în vârsta noastră, griji în formă incipientă - încă în limitele admisibile, pasiuni ce dau să crape coaja. Da, ne iubim viața, chiar dacă sună banal și, la fel de banal, toți oamenii o au trecută în declarația de avere.

O dispută româno-maghiară în jurul unei băşici

        În plină efervescență a minorității maghiare din România de a consuma vopseaua pe plăcuțe bilingve și de a-și striga drepturile, musai cu subtitrare (!), meciul de fotbal Ungaria – România, de la Budapesta, vine să mai vânture jarul și să mai perpelească micii (fanatici ai autonomiei). Arborate mai mult sau mai puțin fățiș, cu tentă iredentistă pe alocuri, steagurile Ținutului secuiesc s-au dovedit a fi ultima fâlfâire mai vocală întrucât meciul de la Budapesta nu va avea parte în tribune de steagurile tricolore ale niciuneia dintre cele două țări. 

Mazăre cu sos de nimfe şi coadă de sirene

         Turismul estival la Marea Neagră este pentru noi, românii, o perpetuă temă de concurenţă cu vecinii bulgari. Am plecat împreună de la aceleaşi hoteluri, acelaşi ţărm şi aceeaşi expunere solară, dar în ultimii 20 de ani bulgarii ne-au dat clasă câştigând net pariul cu turismul. Staţiunile vecinilor de la sud au căpătat stralucire în dotări, servicii şi ofertă în timp ce ale noastre au evoluat insuficient, prin unele locuri amintind de decorurile şi nostalgia Cellei Serghi şi păstrând, metaforic vorbind, chiar “Pânza de paianjen”.

Acțiunea se petrece în România

        Când politicienii de la București deschid gura se face curent și ușile marilor cancelarii se trântesc. În nasul nostru.

     Moment antologic din anii ‘80, …Umor alb-negru, dar spumos, bun de râs. Octavian Cotescu și Marin Moraru, împreuna pe o bancă. Primul povestește celuilalt un film cu multe personaje care sunt strâns legate între ele, în timp ce al doilea, vădit copleșit de avalanșa de nume și încrengătura de relații, încearcă să pareze și să arate că vizualizează  înțelegând cursul filmului, dar …nu-i chiar așa. Și de aici și comicul situației. “Acțiunea se petrece într-un sat de pescari, asta pentru că, din când în când, pe ecran, apare câte-o lotcă…”

Ce să mai mâncăm, domnule Mencinicopschi?

      Eram mic și mâncam la greu clasicul parizer cu soia, culegeam dude de pe jos, când mergeam la munci agricole spărgeam ceapa pe un ziar mototolit, iar în armată, între gustare și masa de seară, mai ronțăiam câte un biscuit “vărsat” prin buzunarul vestonului. Și m-am făcut mare. N-am avut probleme cu hematiile, cu glicemia și cu alte “globule” de prin analizele de sânge. Cât despre colesterol, nu mi-a ieșit niciodată din cuvânt .

“Marean” - se serveşte fără hrean

Autoexilat o bună perioadă de timp pe câmpiile Rahovei, printre blocurile  Zăbrăuţilor, Marian Vanghelie a sărit din nou gardul prim-planului politic, descătuşând în natură un nor radioactiv de elucubrații proaspăt culese din panseurile de anul ăsta. Nociv pentru igiena mentală a tinerei generații, dar binevenit pentru adulții care gustă momentele vesele inedite ale primarului “care este”,  el se dovedește a fi la fel de spumos ca odinioară când devora ”almanahe” și era un apropiat al celebrului Goagăl. 

Trăim senzațional , murim banal

           Foamea de a livra exclusivitatea cu orice preț, de a pune pe tarabă o știre de impact, indiferent că este vorba de presa scrisă, de televiziune sau radio, a denaturat idea de știre și, totodată, scala  din mercurialul nostru emoțional. Trăim zi de zi în ritm fantastic, senzațional, terifiant, orice veste nu ne mai informează sau nu ne mai aduce ceva la cunoștință ci, în primul rând, ne ţinutuieste de spătarul scaunelor (asta și pentru că asemenea vești, nu-i așa, se citesc doar stând jos). Închizi televizorul și senzaționalul, chiar și acum când OTV-ul este redus la tăcere, tot se mai zbate între pereții casei, rămas mai vocal decât un pickhamer care lucrează peste program cu același zel din timpul zilei. 

Oameni care nu-şi mai aparţin lor

         Vremurile sunt așa cum sunt. Prin prezența noastră, ca să nu zic prin trecerea noastră, noi le mai colorăm un pic. Le dăm contur, le dăm culoare în obraji, le umezim buzele și așteptăm să (ne) zâmbească. Dar vremurile fac tot ce vor ele, machiate prea strident de noi, stârnindu-ne compasiunea și regretul că pentru vremurile noastre nu găsim un look mai bun. De fapt, altfel spus, nici pentru noi. Oamenii au uitat să zâmbească. Au trecut peste asta și au dat într-un râs tâmp, zgomotos, ireal, nervos, enervant, ieftin, provocat de nimicuri. La rândul lor, vremurile râd și ele de noi, tâmp, zgomotos, ireal,… 

Moartea unor tablouri

           În cele din urmă, știrea care plutea în aer a căzut fără parașută,  accentuând şi mai mult gustul de acru-sălciu resimțit atunci când am aflat de setea de artă a românașilor care au “lucrat” la inventarul Muzeului de artă din Rotterdam. Tablourile lui Matisse și Gaugain au sfârșit în focurile de la Carcaliu, într-un sat tulcean  care, exceptând valoarea inestimabilă a locuitorilor lui, “costă” cât rama tablourilor furate.

Ocaua lui Ponta

             În urmă cu un veac și jumătate, pe când nu era vreme de breaking news și nici Poliția și nici DNA-ul nu zornăiau sirene și cătușe, Cuza obișnuia să pună de câte-un flagrant, coborând deghizat în stradă să vadă cum trăiesc oamenii simpli. Așa se face că, potrivit purtătorului de cuvânt al vremurilor acelea, Dumitru Almaș, în plasă i-a picat un negustor de lactate care, neștiind cine este ţăranul cu care negocia, a încercat să-l ciupească cu ocaua mică. Mai departe, știți povestea, negustorul și-a luat-o rău de tot, i-a fost ridicată autorizația, i s-a-nchis taraba și, de frica domnitorului, o brumă de legalitate și niscaiva cinste tot s-a instalat în popor.