“Generația de sacrificiu” se predă din mână-n mână

Copil fiind, recunosc, sintagma “generație de sacrificiu” avea pentru mine ceva incitant. Pur și simplu, în primele dăți când am auzit-o și am asimilat-o  pe nemestecate, mi s-a părut o chestie tare, având în ea o doză de motivație, care mă ducea  cu gândul la ceva bărbătesc, războinic, de învingător. Pentru mine era ok, dar asta pentru că niciodată, sau o bună perioadă de timp, nu am asociat-o cu nivelul de trai, cu felul alor mei de a fi, sau al multora dintre cei alături de care am trăit acele vremuri.

România pitorească , dar sfâșiată

Când vii din câmpia Bărăganului , sau chiar mai de departe, de la “înălțimea” autostrăzii A2, simți cum drumul de la Brașov spre nord se încarcă de altitudine și, într-un fel, chiar de atitudine, devenind mai variat și mult mai generos pentru ochiul privitorului.

„Regele a murit! ...Trăiască bufonii!”

Nu înțeleg de ce este atâta concurență pe posturile de rege și împărat național și, respectiv, internațional al romilor când încă mai sunt libere, spre exemplu, cele de Ayatolah, Voievod,  Papă sau  „El lider maximo”.

“Nea Vișinescule, mai zi și mata ceva”

        Cazul Vișinescu a picat la țanc cât să acopere goliciunea vacanței parlamentare și moleșeala politică a unei veri în care doar Traian Băsescu a mai zumzăit ceva și a dansat pe măsură. Un torționar dezlegat pe străzile Bucureștiului, stors de ani, cu glicemia crescută, dar destul de agresiv când este șicanat cu microfoane și întrebări incomode, este un subiect zemos pentru presa care a focalizat instantaneu asupra cazului, dovedindu-se feroce și un pic revanșardă, ca și cum atrocitățile lui Alexandru Vișinescu-fostul comandant din anii ‘50 al Penitenciarului Rm. Sărat-, acum ar fi fost săvârșite și descoperite.

Cum ne furăm căciula în plină vară

           Nu pot să fiu sigur, dar înclin să cred că în buletinele de analiză ale polițiștilor din România, printre iphone-uri și tablete, laptopuri și portofele  ciordite cu sârg de hoții momentului,  nu este raportată ca fiind furată  și căciula învățământului românesc, dar știu sigur că o șterpelim în fiecare zi de ani buni încoace. Așa se face că ea a ajuns să fie un biet fes ponosit și prăfuit, ca să nu zic chiar o căciuliță numai bună de folosit în alte ocazii, în scop …preventiv.

Mi-e dor de-un pepene bun

Printre rafale de ploaie și revărsări de soare, redutele intersecțiilor au căzut sub apăsarea bolovanilor  și au prins gust de pepeni. După roșiile de Giurgiu,  în cronologia verii, pepenii de Dăbuleni au intrat în viețile noastre la “unleudouăzeci” chemându-ne să ne dedulcim natural, fără “”e”-uri de împrumut.

Ţara lui “Bingo cel viteaz” şi a lui “Poker cel iscusit”

         România pregăteşte specialişti în loto, poker, bingo şi pariuri sportive. Reclama este irezistibilă. Bani din nemuncă sunt promişi la tot pasul, astfel încât este greu să-i faci faţă şi să stai deoparte când premii de sute şi chiar milioane de euro se foiesc pe sub nasul românilor. Paradoxal, românul era recunoscut ca un workaholic, disciplinat, sârguincios la locul său de muncă. Dar asta era în urmă cu peste 20 de ani.

Școala de zâmbit

        În ultima vreme, primeam pe mail tot felul de propuneri și idei de afaceri. De crescut iepuri și prepelițe, de cultivat ciuperci și ghimbir,  sau de început o afacere cu produse de curățire, ori cu cosmetice, plus nelipsita agenție de publicitate, portabilă, cu web design cu tot. Am frunzărit mai toate ofertele și nu m-am regăsit în niciuna. Așa că  m-am reorientat. Mi-am făcut o Școală de zâmbit.

Ce credeţi că a înţeles Gigi Becali?

          Nu îndrăznesc să pun la îndoială capacitatea de absorbţie şi procesare a lui Gigi Becali în ceea ce priveşte informaţia, mersul vieţii  pe jos şi jocul întâmplării, idea de lege şi, eventual, măcar în subsidiar, cu-n ultim efort, respectarea ei, precum şi tot ce ţine de universul în care, cu voia Domnului, noi, nişte biete furnici, ne ducem trecerea.

Banchetul – primul “BAC” al verii

          Simulările de “Bac” doar ce au semănat niscaiva panică prin rândul profesorilor și părinților, cum că noul și foarte apropiatul examen al maturității va secera mai ceva ca vântul sălbatic. Poate la fel de dramatic ca-n anii precedenți sau, în unele cazuri, dureros de tăios, nefiind identificată nici în acest an vreo luminiță la cap de tunel / liceu.

Decența se poartă, nu se strigă

Undeva, într-un spital elvețian, de o neutralitate  proverbială, care nu ne va spune niciodată dacă, în afara orelor de vizită, pe acolo se intră cu bon de ordine sau cu șpagă la bodyguarzi,  Regina Ana își trăiește cele mai dureroase și triste zile  ale celui de-al 90-lea an de viață.

Noi și Floriile noi

Sâmbată noapte, colț cu duminică, cu filme interzise minorilor pe canalele cu felinar roșu și luptele voinicilor care își cară pumni în ring, sau în țarcul gladiatorilor. Ce festin!... O nouă sărbătoare de Florii se picură din calendar, așteptând creștinii să-i onoreze tradiția. Ce a mai rămas din ea, ce a mai rămas din creștini...

Constructorii de gropi

Mai întâi se aude un huruit discret. Ar putea fi o bormaşină de prin vecini. Apoi, zgomotul se amplifică şi primul gând este dacă nu cumva burghiul a scăpat şi prin peretele apartamentului tău. Geamurile au un zumzet uşor şi doar ele iţi pot arăta adevăratul spectacol: un excavator tras în faţa blocului, la doar cinci metri de colţul balconului de la etajul 1. În jurul lui sunt vreo câţiva muncitori şi meşterul, acesta din urmă fiind fără cizme de cauciuc, dar şi el îmbrăcat într-o tunica de salopetă, singurul care-si permite luxul de a fuma. Sunt câteva momente de magie, un balet cu gesturi ferme şi cupa utilajului începe să înfulece lacomă. Se naşte o groapă. O nouă groapă. Până la un anumit punct, ceva incitant. Va fi o nouă călătorie în rărunchii pământului, sau doar o navetă scurtă până la prima încrengătură de ţevi? Deocamdată, nimeni nu are habar. 

“Homo europenis”

După 12 ani de joc de gleznă prin democraţie, în 2001, România a trecut homosexualitatea la liber. Mai mult sau mai  puţin pudici, indignaţi sau chiar revoltaţi, românii au devenit şi ei nişte “”homo europenis” ai bătrânului continent, sărind peste articolul 200 al Codului penal, care incrimina până atunci relaţiile între persoanele de acelaşi sex, tot aşa cum trec americanii peste etajul 13 al zgârie norilor, din raţiuni ce ţin de superstiţii.

Deontologia unei bucurii de mamă

Ne cunoaștem de aproape 20 de ani, de pe vremea când împărțeam același birou încercând să deslușim cum e cu marginalul și cu subtitlul, cum să-ți împarți „averea“ din reportofon pentru zilele următoare, cum se dau titlurile cele mai scurte spre inima cititorului, cum să fii concis, explicit și plăcut în același timp, cum să fii acolo unde se „joacă“ meciul, viața, soarta, incendiul, crima, drama, teza și primăvara, după caz. Și, nu în ultimul rând, cum e cu presa scrisă, în general. Irezistibilă ispită pentru doi ingineri ca noi, căzuți în plasa ei, vorbind lumii despre eveniment, cuget și adevăr, cuvinte dintr-o ediție de prin anii `90 a Dicționarului de sentimente și trăiri.Sînziana Ionescu este azi corespondenta Adevărului la Constanța. Cu timpul, drumurile ni s-au despărțit, dar au rămas gândurile nerostite, rândurile scrise deasupra semnăturilor din ziar și veștile despre copii, cu școala și visele lor, de la piesele de Lego până la neliniștile apropiatei admiteri la facultate.

De la Romică, pentru domnul ministru Vosganian

          Ultima oară ne-am văzut la întâlnirea de 20 de ani. Unii cu chelii și burți, venerabili domni cu papioane și cravate dezlegate spre dimineață, când cântau “Pușca și cureaua lată”, ele cu umerii goi, îmbracate cu ultima investiție din dresing și cu sclipici în păr. O atmosferă de suflet, cu șampanie picurată pe muzică din anii ‘80, într-o combinație discretă vânt de seară - vânt de primăvară, în părți egale, livrată cu fiecare val care se întorcea la țărm, undeva pe malul mării. Cine mai era ca noi?... Poezia revederii, savurată cu un entuziasm viu colorat de hohote de râs și amintiri din studenție, s-a întins preț de câteva zile, dupa care ecoul s-a prelungit în corespondența pe mail, în yahoo group-ul nostru special creat și reunit din nou, chiar dacă doar virtual, în același amfiteatru.

“Grija naţională” : Ce salariu are Esca ?

Poate sunt un ignorant, dar în fiecare seară şi, uneori, în weekend, chiar şi după-amiaza,  mi se întâmplă să adorm fără să ştiu ce salariu are Esca. Mă intersectez cu zumzetul muritorilor ca şi mine, preocupaţi  “pe faţă” de ce salariu are prezentatoarea PRO TV-ului şi, recunosc, sunt atât de insensibil vizavi de această nelinişte încât mă minunez cât de rece am devenit, de parca aş fi danez, norvegian sau suedez şi nu un român sadea. Uneori, îmi vine să mă ciupesc de obraji sau, în caz extrem, dacă nu reuşesc să-mi activez nervul curiozităţii, să-mi dau o pereche de palme pentru a mă capacita la grijile zilei şi la chestiunile de acest gen care macină prezentul în procesul de metabolism al vieţii noastre.

FACEBOOK - Curiozitate, dependență, isterie

În urmă cu aproape o lună eram într-o casierie a RDS-ului când m-am întâlnit cu doi prieteni, soț și soție, reveniți acasă din Italia. Ne-am bucurat de revedere, am sporovăit noi ceva amintiri, ei mi-au povestit că s-au întors în țară pentru că acolo se umpluse de români, iar eu le-am povestit ce și cum mai e pe “acasă”. La despărțire, a rămas să ne mai auzim la un telefon, am făcut schimb de numere, ...”Sau pe Facebook”, zice ea. “Aaa, nu, eu nu am Facebook”, am spus eu. “Cum? Nu ai Facebook? Știi cum se spune…“, și mi s-a părut că, pentru o clipă, toată coada plătitorilor a înțepenit, că timpul s-a “descărcat” de ultima secundă și totul s-a oprit în loc. “Nu, nu am, …și totuși, exist”.

Cât de mult (ne) iubim viața?

La grădiniță și în școala primară totul ar fi o compunere ”roză”. Da, noi ne iubim viața pentru că este frumoasă, cu mami, tati și “flatii noștii”, cu bunici, papagali, bichoni și motani, cu vacanțe, pauze și recreații. Mergem să ne spălam pe mâini și când venim la masă totul este pregătit, laptele are aromă de cacao și cele trei sandvishuri sunt  yami-yami. Odată ajunși mai mari, apar și întrebări, revelații, incertitudini, avem primele încercări de a ambala viața căutând o cutie potrivită, un acvariu sau o poienița  în care să ne găsim răspunsul la micile dileme rostogolite odată cu fiecare zi. Asta dacă nu cumva sunt mai multe răspunsuri la aceeași întrebare. Iubiri, examene, fiori de maturitate insinuantă în vârsta noastră, griji în formă incipientă - încă în limitele admisibile, pasiuni ce dau să crape coaja. Da, ne iubim viața, chiar dacă sună banal și, la fel de banal, toți oamenii o au trecută în declarația de avere.

O dispută româno-maghiară în jurul unei băşici

        În plină efervescență a minorității maghiare din România de a consuma vopseaua pe plăcuțe bilingve și de a-și striga drepturile, musai cu subtitrare (!), meciul de fotbal Ungaria – România, de la Budapesta, vine să mai vânture jarul și să mai perpelească micii (fanatici ai autonomiei). Arborate mai mult sau mai puțin fățiș, cu tentă iredentistă pe alocuri, steagurile Ținutului secuiesc s-au dovedit a fi ultima fâlfâire mai vocală întrucât meciul de la Budapesta nu va avea parte în tribune de steagurile tricolore ale niciuneia dintre cele două țări. 

Mazăre cu sos de nimfe şi coadă de sirene

         Turismul estival la Marea Neagră este pentru noi, românii, o perpetuă temă de concurenţă cu vecinii bulgari. Am plecat împreună de la aceleaşi hoteluri, acelaşi ţărm şi aceeaşi expunere solară, dar în ultimii 20 de ani bulgarii ne-au dat clasă câştigând net pariul cu turismul. Staţiunile vecinilor de la sud au căpătat stralucire în dotări, servicii şi ofertă în timp ce ale noastre au evoluat insuficient, prin unele locuri amintind de decorurile şi nostalgia Cellei Serghi şi păstrând, metaforic vorbind, chiar “Pânza de paianjen”.

Acțiunea se petrece în România

        Când politicienii de la București deschid gura se face curent și ușile marilor cancelarii se trântesc. În nasul nostru.

     Moment antologic din anii ‘80, …Umor alb-negru, dar spumos, bun de râs. Octavian Cotescu și Marin Moraru, împreuna pe o bancă. Primul povestește celuilalt un film cu multe personaje care sunt strâns legate între ele, în timp ce al doilea, vădit copleșit de avalanșa de nume și încrengătura de relații, încearcă să pareze și să arate că vizualizează  înțelegând cursul filmului, dar …nu-i chiar așa. Și de aici și comicul situației. “Acțiunea se petrece într-un sat de pescari, asta pentru că, din când în când, pe ecran, apare câte-o lotcă…”

Ce să mai mâncăm, domnule Mencinicopschi?

      Eram mic și mâncam la greu clasicul parizer cu soia, culegeam dude de pe jos, când mergeam la munci agricole spărgeam ceapa pe un ziar mototolit, iar în armată, între gustare și masa de seară, mai ronțăiam câte un biscuit “vărsat” prin buzunarul vestonului. Și m-am făcut mare. N-am avut probleme cu hematiile, cu glicemia și cu alte “globule” de prin analizele de sânge. Cât despre colesterol, nu mi-a ieșit niciodată din cuvânt .

“Marean” - se serveşte fără hrean

Autoexilat o bună perioadă de timp pe câmpiile Rahovei, printre blocurile  Zăbrăuţilor, Marian Vanghelie a sărit din nou gardul prim-planului politic, descătuşând în natură un nor radioactiv de elucubrații proaspăt culese din panseurile de anul ăsta. Nociv pentru igiena mentală a tinerei generații, dar binevenit pentru adulții care gustă momentele vesele inedite ale primarului “care este”,  el se dovedește a fi la fel de spumos ca odinioară când devora ”almanahe” și era un apropiat al celebrului Goagăl. 

Trăim senzațional , murim banal

           Foamea de a livra exclusivitatea cu orice preț, de a pune pe tarabă o știre de impact, indiferent că este vorba de presa scrisă, de televiziune sau radio, a denaturat idea de știre și, totodată, scala  din mercurialul nostru emoțional. Trăim zi de zi în ritm fantastic, senzațional, terifiant, orice veste nu ne mai informează sau nu ne mai aduce ceva la cunoștință ci, în primul rând, ne ţinutuieste de spătarul scaunelor (asta și pentru că asemenea vești, nu-i așa, se citesc doar stând jos). Închizi televizorul și senzaționalul, chiar și acum când OTV-ul este redus la tăcere, tot se mai zbate între pereții casei, rămas mai vocal decât un pickhamer care lucrează peste program cu același zel din timpul zilei. 

Oameni care nu-şi mai aparţin lor

         Vremurile sunt așa cum sunt. Prin prezența noastră, ca să nu zic prin trecerea noastră, noi le mai colorăm un pic. Le dăm contur, le dăm culoare în obraji, le umezim buzele și așteptăm să (ne) zâmbească. Dar vremurile fac tot ce vor ele, machiate prea strident de noi, stârnindu-ne compasiunea și regretul că pentru vremurile noastre nu găsim un look mai bun. De fapt, altfel spus, nici pentru noi. Oamenii au uitat să zâmbească. Au trecut peste asta și au dat într-un râs tâmp, zgomotos, ireal, nervos, enervant, ieftin, provocat de nimicuri. La rândul lor, vremurile râd și ele de noi, tâmp, zgomotos, ireal,… 

Moartea unor tablouri

           În cele din urmă, știrea care plutea în aer a căzut fără parașută,  accentuând şi mai mult gustul de acru-sălciu resimțit atunci când am aflat de setea de artă a românașilor care au “lucrat” la inventarul Muzeului de artă din Rotterdam. Tablourile lui Matisse și Gaugain au sfârșit în focurile de la Carcaliu, într-un sat tulcean  care, exceptând valoarea inestimabilă a locuitorilor lui, “costă” cât rama tablourilor furate.

Ocaua lui Ponta

             În urmă cu un veac și jumătate, pe când nu era vreme de breaking news și nici Poliția și nici DNA-ul nu zornăiau sirene și cătușe, Cuza obișnuia să pună de câte-un flagrant, coborând deghizat în stradă să vadă cum trăiesc oamenii simpli. Așa se face că, potrivit purtătorului de cuvânt al vremurilor acelea, Dumitru Almaș, în plasă i-a picat un negustor de lactate care, neștiind cine este ţăranul cu care negocia, a încercat să-l ciupească cu ocaua mică. Mai departe, știți povestea, negustorul și-a luat-o rău de tot, i-a fost ridicată autorizația, i s-a-nchis taraba și, de frica domnitorului, o brumă de legalitate și niscaiva cinste tot s-a instalat în popor.

Mărţişorul, de la legendă la telenovelă

Legenda spune că, odată, Soarele a coborât într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Ce frumos!... Încă mai erau feciori în sat şi încă se mai făceau hore. Matul, sau actualul birt, se numea crâşmă şi, oricum, nu avea vânzarea din ziua de azi. Zmeul cel rău a răpit Soarele şi l-a închis într-o temniţă, fapt care a produs mare tristeţe de vreme ce păsările nu mai cântau, iar izvoarele nu mai curgeau, fiind ele mai „îngheţate” ca acum, prin zona Moldovei.

Cartea Întâi (Ține loc și de Manifest)

Prin anii ’90, când în țară încă mai mirosea a sânge și praf de puşcă, România stătea la un ceai cu Brucan încercând să-și găsească drumul, liniştea și să-și vadă viitorul. Pe atunci, nu se inventaseră Zăvorancele, Moculeasca și nici Bianca Drăgușanu nu se lepădase de cravata de pionier ca să-și facă bikini din ea, așa că bătrânul Brucan atingea un rating amețitor cu previziunile lui geo-politico-astrale.

Eu cu mine la talkshow

Aseară, pe la 8, stăteam de vorbă cu mine. Mă întrebam ce naiba mi-a venit cu blogul ăsta, ce urmăresc eu cu el, ce cred că se va întâmpla și alte chestii d-astea. Semn că în mine se instalase deja scena unui talkshow mustind de păreri și argumente, mi-am zis cam așa:

Scandalul, ca formă supremă a emulației

Sunteți pregătiți? Începe preselecția pentru Eurovision 2013

 

Vreme trece, vreme vine, …  Olimpiada europeana a cantecului isi alege finalistii. In Romania, tentatia pare sa devina irezistibila de la an la an  in pofida faptului ca, tot de la an la an, dezamagirile sunt mai crunte. Dupa mai bine de 20 de ani de vremuri noi si cam tot atatea participari la bal, romanii par sa nu fi realizat  ca Eurovisionul nu mai este ce era odata de demult, ori ca entuziasmul premergator competitiei se dilueaza intr-o dezamagire pestilentiala.