Conflictul, ca stare de spirit

        Istoria mai veche sau mai nouă a lumii  consemnează destui lideri revizioniști, unii dintre ei încă în viață. Nu știm dacă este un simptom generat de lipsa de jucării în copilărie ori de vreo apetență pentru geografia “administrativă” a globului, dar luăm act de tulburările lor și ne încărcăm cu neliniști cotidiene atunci când vine vorba de pacea lumii. De dincolo de granițe, veștile proaste vin și nu mai pleacă, făcându-ne să tresărim, tot mai alergici la stările  conflictuale care pulsează  pe hartă. Ne temem pe bună dreptate de amenințările externe, de zumzăiala tancurilor rusești, care nu “alipesc”, ci doar “reîntregesc”, de sosirea “fraților” americani veniți în zonă cât să fie mai aproape dacă e rost de vreo cafteală la Marea Neagră, completând astfel tabloul plin de suspans din ultima vreme. Stimulii externi la neliniște nu pot fi ignorați, dar și în țară conflictul a devenit  un status.
         Disputa politică, animată mai mult acum în an electoral,  fără a avea nicio eleganță și expunere plauzibila de motive și demnă de luat în seamă, trădând doar ambiții de a ajunge la ciolanul mai cărnos, este dizgrațioasă și denotă o imaturitate, chiar și după 25 de ani de rodaj în democrație. Peste tot și peste toate, gâlceava președintelui Băsescu cu premierul Ponta completează tabloul belicos al unei scene politice de la care se aștepta decență și mai mult echilibru. Hârjoana lor, asezonată cu ironii ieftine, glume deplasate și puneri la punct “obrăznicoase” nu face decât să întrețină o stare conflictuală contraproductivă, asemenea unui fum gros și înnecăcios, de care românii s-au săturat și, din pacate, nu știu cum să se mai ferească. Pentru că a devenit  tot mai greu să găsești oaza de aer proaspăt, mai curat, în condițiile în care scena politică este atât de poluată și, in egală măsură, poluantă. 
         Fiecare dintre cei doi are o părere bună despre el însuși dar deplorabilă despre celălalt, iar pentru a-și pune la punct adversarul sacrifică mult timp în căutarea celor mai dure replici. Și asta  tocmai atunci  când țara resimte mai acut nevoia unui semn bun, de liniște, de progres, de acel ceva dătător de speranță. Grohotișuri de hăhăieli și ironii de gang, revanșarde din cale-afară, fac parte intrinsecă din meniul cotidian al luărilor de poziție la nivel înalt. Cei mai importanți oameni din stat  își fac un titlu de glorie din nimicurile pe care și le aruncă, devenind ei inșiși la rândul lor niște țevi de tun care bombardează și subminează pacea locală la nivel de țară. Conflictul e în noi, ca stare de spirit. Îl votăm sau îl boicotăm prin absența noastră de la vot, în fapt și asta fiind tot o opțiune nefastă, oricum avem parte de el. De fiecare dată am ajuns să votăm căutând răul mai mic, pentru că politicienii zilei, de la cel mai înalt nivel în jos, au construit prea puțin în materie de decență și bun-simț.  Nu-i de mirare că la nivelul străzii am devenit niște nervoși, războinici și prea ușor irascibili. La rândul său, conflictul a devenit și el o politică națională.
       …Într-o țară care respiră greu și neliniștile tind a avea ceva malign în ele, în care conflictul este un perpetuum mobile, o veche zicală spune că “cine seamănă vânt culege furtună”. La noi, vântul a rodit și producția de furtună la hectar întrece orice așteptare. În mijlocul ei, noi toți.