Poliţistul “haiduc”

Faptele de vitejie ale poliţistului Marian Godină de la “rutiera” IPJ-ului braşovean au entuziasmat o ţară întreagă. Hâtru şi incoruptibil în părţi egale, prietenos cu legea şi aplicarea ei ad-litteram, indiferent de cine răsuceşte volanul,  agentul  s-a dovedit a fi un “haiduc” al zilelor noastre care ia de la ăi mari şi dă celor mulţi şi necăjiţi. Celor şicanaţi de multe ori de abuzuri şi interpretări ale legilor trunchiate şi deformate de cumetrii şi relaţii la nivel  înalt.

Aceştia din urmă, “necăjiţii”, încrezători că se mai poate schimba ceva în bine în Poliţia română, savurează orice act justiţiar al poliţistului braşovean şi văd în agent o felie din “pâinea lui Dumnezeu”. Iar dincolo de metafora în sine, un semn că binecunoscuta Lege a lui O(h)m, care a guvernat ani buni în România, ar trebui abrogată odată cu alinierea la legislaţia europeană. Din mulţimea de fani pe care Godină îi are, fiecare dintre ei ar putea aduce câte un vot pentru schimbarea mentalităţii în Poliţia română, pentru  însănătoşirea ei.  În afara amuzamentului generat de povestirile sale,  faptele în sine vorbesc de vicii de conduită şi de abordări  ce nu au nimic comun cu legea şi ordinea, despre oameni  normali, dar care par nişte ciudaţi.

Desigur, ceea ce se întâmplă nu este normal. Faptul că un poliţist îşi face datoria pare să fie copleşit de un firesc inocent. Teoretic, şi în bună măsură şi practic, şi alţi colegi de-ai lui îşi fac treaba fără clopoţei. Fără postări pe Facebook, fără bloguri în care să depene cu haz istorisiri din trafic, din birouri şi din dosarele în lucru, din discuţiile cu şefi scorţoşi  care aşteaptă  să audă în jurul lor, chiar şi atunci când nu-şi serbează ziua, doar “Să trăiţi!”. Într-o ţară normal, normalitatea nu “vinde”, nu are priză, şi este asimilată cu un gest cotidian, firesc, de bun-simţ. Atunci când normalitatea devine un caz, lucrurile se schimbă.

Poliţia, ca instituţie democratică, a fost creată tocmai pentru a instaura o normalitate şi a veghea la securitatea acestei normalităţi.  Pentru a crea un “ecosistem” în care să putem trăi civilizat şi să ne vedem  fiecare de treburile noastre, dar în primul rând pentru a fi “egali” în drepturile fundamentale. Respectul şi decenţa nu implică vreun compromis. Marian Godină este un poliţist “guraliv” care, având echiparea  necesară cu glumiţe şi apetit spre ironie, pare dispus să facă mişto de viciile sistemului. De acele practici din Poliţie, dureros de actuale chiar şi acum, dupa 26 de ani de la “schimbare”, în care telefonul, fix sau mobil, încă mai sugerează, propune, şi, pentru cei mai greu de cap,  impune …”să fie bine ca să nu fie rău”, vorba unui zicător al vremurilor. Normalitatea lui vorbeşte despre anormalitatea sistemului. Altfel spus, Poliţia poate fi suspectată că nu este încă o insitituţie normală atâta timp cât aplicarea legii este pentru unii dintre oamenii săi un motiv de bravadă sau un mijloc de a irita superiori cu umeri înstelaţi, ajunşi cu timpul prizonieri într-un împăienjeniş de mişmaşuri şi relaţii. Simpatia de care se bucură în rândul colegilor săi un poliţist care îşi face treaba, criticând foarte acid practicile sistemului, poate fi interpretată şi ca un semn că “strigătul” lui Marian Godină vine din multe alte piepturi  care au stat de multe ori în faţa rafalelor de “sfaturi”, sugestii şi ordine, nu toate dintre ele conform legii.  Aşa se face că protagoniştii bancurilor cu miliţieni de altădată, în devenirea lor ca poliţişti, au realizat că fără credibilizarea Poliţiei vor fi din nou nişte eroi…de râs. Iar telefoanele vor suna în continuare, încercand să bage legea sub chipiu, aşa, neaoş, româneşte, ca odinioară. Şi, profesional vorbind, multi dintre ei se vor risipi, rămânând în continuare doar “omu’ lu’ şefu”, într-o insitituţie “inculpată” pentru derapajele societăţii.