Școala de zâmbit

        În ultima vreme, primeam pe mail tot felul de propuneri și idei de afaceri. De crescut iepuri și prepelițe, de cultivat ciuperci și ghimbir,  sau de început o afacere cu produse de curățire, ori cu cosmetice, plus nelipsita agenție de publicitate, portabilă, cu web design cu tot. Am frunzărit mai toate ofertele și nu m-am regăsit în niciuna. Așa că  m-am reorientat. Mi-am făcut o Școală de zâmbit.

          Eram contrariat când mă uitam în jurul meu, când mergeam pe stradă sau intram într-o instituție, când priveam la televizor sau când îmi făceam cumpărăturile. Am întalnit atâţia oameni trişti, blazaţi, cu bateriile scurse, plictisiţi de viaţa şi hăituiţi de griji şi resemnare încât mi-am zis că aş putea “specula” asta. Dacă nu pe toţi, măcar pe câţiva să-i pot face să zâmbească şi tot ar fi ceva.  Iniţial, am vrut să fac o Şcoală de râs, dar m-am gândit că, oricum, şcoala românească este de râs, aşa că nu aş fi venit cu ceva nou şi riscam să dau faliment în scurt timp. În altă ordine de idei, procedura de acreditare era mult mai laborioasă, cereau ăştia din minister şi pe mă-sa, şi pe ta-su, o groază de hârtii şi formulare de completat, avize şi acorduri  plus că timpul de evaluare a dosarului, ca mai peste tot dealtfel, era nesimţit de mare. Aşa că mi-am obţinut toate autorizaţiile, am dat anunţurile, am făcut puţină publicitate şi când am completat o grupă de cursanţi, am început primele lecţii. Ba, chiar mă gândeam ca, peste ceva timp, dacă reuşeam să atrag şi nişte fonduri, să chem nişte profesori scandinavi. Acolo, ei nu prea râd, dar zâmbesc oricum tot timpul. Şi, în plus, modelul suedez era de urmat şi-n materie de zâmbit.

La noi, în schimb, oamenii erau trişti, îngânduraţi, mulţi dintre ei veneau direct de la muncă, sau de prin spitale, de la piaţă sau de mai ştiu eu unde, dar erau atât de tufliţi  încât îmi venea să le iau tristeţea la bătaie. Dar nu se cădea pentru că nu e normal să foloseşti astfel de metode în procesul educativ. Mă uitam la ei, priveam apoi pe geam, în stradă, şi mi se părea că toţi românii ar fi buni să urmeze cursurile şcolii mele. Pentru mine era simplu, încercam să gândesc pozitiv, mi se părea că în România nu e nimic serios, că se poate zâmbi la orice, guvernanţii ne iau de proşti, noi între noi ne respectăm prea puţin spre deloc, Europa ne priveşte zâmbind şi tot aşa. E un zâmbet trist, are ceva tâmp, recunosc, oamenii se scufundă, pierd din înălţime, dar nu biologic, ci pe scara sufletului, a frumuseţii lor interioare. S-au obişnuit să fie mici.

Eram foarte vehement în expunerea mea  în timp ce lucram o problemă la tablă când o femeie simplă, gospodina din segmentul 45-50 ani, oarecum jenată de curajul ei de a întrerupe cursul şi de a pune întrebări, mi-a zis ceva de genu’ : “Dom profesor, mă iertaţi că vă zic aşa, dar cum să mai zâmbeşti când sunt atâtea neajunsuri, acasă, la serviciu, …soţul, copiii, şcoala, părinţii, ratele, întreţinerea?”. Le spusesem să-mi zică pe nume, să nu fie un curs prea scrobit, dar femeia, cu un bun-simţ de modă veche, bun de livrat în sticluţe generaţiei 2000, mă flata pur şi simplu. I-am răspuns că dacă nu zâmbeşte va avea o grijă în plus. Câţiva dintre “elevi”, foarte receptivi, care-mi sorbeau cuvintele încă de la primele lecţii, dovedind o mobilitate apreciabilă in colţul gurii, acolo, la muşchii zâmbitului, imediat au percutat şi aproape că au râs. Femeia, în schimb, a oftat, semn că mai are mult de lucru şi că degeaba încerc eu la curs să lămuresc unele lucruri dacă ea acasă nu lucrează suplimentar.

La plecare, când am ajuns în stradă, m-am apropiat de maşină şi am constatat că “persoane necunoscute  au forţat butucul yalei de la portiera dreapta, faţă, şi au sustras mai multe bunuri din interiorul autovehiculului”. Aveam nişte nervi de ajunsesem să mă împiedic în ei, aşa erau de mari. Din urmă, m-a ajuns femeia pe care o aveam la curs, gospodina din segmentul 45-50 şi, reîntâlnindu-mă, a simţit nevoia probabil să-mi arate că a rămas totuşi cu ceva din sfaturile de la curs. Şi mi-a zâmbit. Apoi, am fost la poliţie şi, când a auzit cu ce m-am prezentat, poliţistul mi-a zâmbit şi el, un fel de “dacă aţi şti câte astfel de găinării se întâmplă în fiecare zi…”. Pentru o clipă, m-am gândit că şi cei care mi-au spart maşina, dacă nu au râs copios măcar au zâmbit şi ei.  Şi, la rândul lor, poate şi cei care vor cumpăra la preţ de chilipir produsele furate, vor zâmbi şi ei. Numai eu, ditamai lectorul la Şcoala de zâmbit, eram trist. Semn că, trăind în România, toată viaţa avem de învăţat. Să zâmbim!