“Generația de sacrificiu” se predă din mână-n mână

Copil fiind, recunosc, sintagma “generație de sacrificiu” avea pentru mine ceva incitant. Pur și simplu, în primele dăți când am auzit-o și am asimilat-o  pe nemestecate, mi s-a părut o chestie tare, având în ea o doză de motivație, care mă ducea  cu gândul la ceva bărbătesc, războinic, de învingător. Pentru mine era ok, dar asta pentru că niciodată, sau o bună perioadă de timp, nu am asociat-o cu nivelul de trai, cu felul alor mei de a fi, sau al multora dintre cei alături de care am trăit acele vremuri.

România pitorească , dar sfâșiată

Când vii din câmpia Bărăganului , sau chiar mai de departe, de la “înălțimea” autostrăzii A2, simți cum drumul de la Brașov spre nord se încarcă de altitudine și, într-un fel, chiar de atitudine, devenind mai variat și mult mai generos pentru ochiul privitorului.

“Nea Vișinescule, mai zi și mata ceva”

        Cazul Vișinescu a picat la țanc cât să acopere goliciunea vacanței parlamentare și moleșeala politică a unei veri în care doar Traian Băsescu a mai zumzăit ceva și a dansat pe măsură. Un torționar dezlegat pe străzile Bucureștiului, stors de ani, cu glicemia crescută, dar destul de agresiv când este șicanat cu microfoane și întrebări incomode, este un subiect zemos pentru presa care a focalizat instantaneu asupra cazului, dovedindu-se feroce și un pic revanșardă, ca și cum atrocitățile lui Alexandru Vișinescu-fostul comandant din anii ‘50 al Penitenciarului Rm. Sărat-, acum ar fi fost săvârșite și descoperite.

Cum ne furăm căciula în plină vară

           Nu pot să fiu sigur, dar înclin să cred că în buletinele de analiză ale polițiștilor din România, printre iphone-uri și tablete, laptopuri și portofele  ciordite cu sârg de hoții momentului,  nu este raportată ca fiind furată  și căciula învățământului românesc, dar știu sigur că o șterpelim în fiecare zi de ani buni încoace. Așa se face că ea a ajuns să fie un biet fes ponosit și prăfuit, ca să nu zic chiar o căciuliță numai bună de folosit în alte ocazii, în scop …preventiv.

Mi-e dor de-un pepene bun

Printre rafale de ploaie și revărsări de soare, redutele intersecțiilor au căzut sub apăsarea bolovanilor  și au prins gust de pepeni. După roșiile de Giurgiu,  în cronologia verii, pepenii de Dăbuleni au intrat în viețile noastre la “unleudouăzeci” chemându-ne să ne dedulcim natural, fără “”e”-uri de împrumut.

Ţara lui “Bingo cel viteaz” şi a lui “Poker cel iscusit”

         România pregăteşte specialişti în loto, poker, bingo şi pariuri sportive. Reclama este irezistibilă. Bani din nemuncă sunt promişi la tot pasul, astfel încât este greu să-i faci faţă şi să stai deoparte când premii de sute şi chiar milioane de euro se foiesc pe sub nasul românilor. Paradoxal, românul era recunoscut ca un workaholic, disciplinat, sârguincios la locul său de muncă. Dar asta era în urmă cu peste 20 de ani.

Școala de zâmbit

        În ultima vreme, primeam pe mail tot felul de propuneri și idei de afaceri. De crescut iepuri și prepelițe, de cultivat ciuperci și ghimbir,  sau de început o afacere cu produse de curățire, ori cu cosmetice, plus nelipsita agenție de publicitate, portabilă, cu web design cu tot. Am frunzărit mai toate ofertele și nu m-am regăsit în niciuna. Așa că  m-am reorientat. Mi-am făcut o Școală de zâmbit.

Ce credeţi că a înţeles Gigi Becali?

          Nu îndrăznesc să pun la îndoială capacitatea de absorbţie şi procesare a lui Gigi Becali în ceea ce priveşte informaţia, mersul vieţii  pe jos şi jocul întâmplării, idea de lege şi, eventual, măcar în subsidiar, cu-n ultim efort, respectarea ei, precum şi tot ce ţine de universul în care, cu voia Domnului, noi, nişte biete furnici, ne ducem trecerea.

Banchetul – primul “BAC” al verii

          Simulările de “Bac” doar ce au semănat niscaiva panică prin rândul profesorilor și părinților, cum că noul și foarte apropiatul examen al maturității va secera mai ceva ca vântul sălbatic. Poate la fel de dramatic ca-n anii precedenți sau, în unele cazuri, dureros de tăios, nefiind identificată nici în acest an vreo luminiță la cap de tunel / liceu.

Decența se poartă, nu se strigă

Undeva, într-un spital elvețian, de o neutralitate  proverbială, care nu ne va spune niciodată dacă, în afara orelor de vizită, pe acolo se intră cu bon de ordine sau cu șpagă la bodyguarzi,  Regina Ana își trăiește cele mai dureroase și triste zile  ale celui de-al 90-lea an de viață.

Noi și Floriile noi

Sâmbată noapte, colț cu duminică, cu filme interzise minorilor pe canalele cu felinar roșu și luptele voinicilor care își cară pumni în ring, sau în țarcul gladiatorilor. Ce festin!... O nouă sărbătoare de Florii se picură din calendar, așteptând creștinii să-i onoreze tradiția. Ce a mai rămas din ea, ce a mai rămas din creștini...

“Homo europenis”

După 12 ani de joc de gleznă prin democraţie, în 2001, România a trecut homosexualitatea la liber. Mai mult sau mai  puţin pudici, indignaţi sau chiar revoltaţi, românii au devenit şi ei nişte “”homo europenis” ai bătrânului continent, sărind peste articolul 200 al Codului penal, care incrimina până atunci relaţiile între persoanele de acelaşi sex, tot aşa cum trec americanii peste etajul 13 al zgârie norilor, din raţiuni ce ţin de superstiţii.

Deontologia unei bucurii de mamă

Ne cunoaștem de aproape 20 de ani, de pe vremea când împărțeam același birou încercând să deslușim cum e cu marginalul și cu subtitlul, cum să-ți împarți „averea“ din reportofon pentru zilele următoare, cum se dau titlurile cele mai scurte spre inima cititorului, cum să fii concis, explicit și plăcut în același timp, cum să fii acolo unde se „joacă“ meciul, viața, soarta, incendiul, crima, drama, teza și primăvara, după caz. Și, nu în ultimul rând, cum e cu presa scrisă, în general. Irezistibilă ispită pentru doi ingineri ca noi, căzuți în plasa ei, vorbind lumii despre eveniment, cuget și adevăr, cuvinte dintr-o ediție de prin anii `90 a Dicționarului de sentimente și trăiri.Sînziana Ionescu este azi corespondenta Adevărului la Constanța. Cu timpul, drumurile ni s-au despărțit, dar au rămas gândurile nerostite, rândurile scrise deasupra semnăturilor din ziar și veștile despre copii, cu școala și visele lor, de la piesele de Lego până la neliniștile apropiatei admiteri la facultate.

De la Romică, pentru domnul ministru Vosganian

          Ultima oară ne-am văzut la întâlnirea de 20 de ani. Unii cu chelii și burți, venerabili domni cu papioane și cravate dezlegate spre dimineață, când cântau “Pușca și cureaua lată”, ele cu umerii goi, îmbracate cu ultima investiție din dresing și cu sclipici în păr. O atmosferă de suflet, cu șampanie picurată pe muzică din anii ‘80, într-o combinație discretă vânt de seară - vânt de primăvară, în părți egale, livrată cu fiecare val care se întorcea la țărm, undeva pe malul mării. Cine mai era ca noi?... Poezia revederii, savurată cu un entuziasm viu colorat de hohote de râs și amintiri din studenție, s-a întins preț de câteva zile, dupa care ecoul s-a prelungit în corespondența pe mail, în yahoo group-ul nostru special creat și reunit din nou, chiar dacă doar virtual, în același amfiteatru.

“Grija naţională” : Ce salariu are Esca ?

Poate sunt un ignorant, dar în fiecare seară şi, uneori, în weekend, chiar şi după-amiaza,  mi se întâmplă să adorm fără să ştiu ce salariu are Esca. Mă intersectez cu zumzetul muritorilor ca şi mine, preocupaţi  “pe faţă” de ce salariu are prezentatoarea PRO TV-ului şi, recunosc, sunt atât de insensibil vizavi de această nelinişte încât mă minunez cât de rece am devenit, de parca aş fi danez, norvegian sau suedez şi nu un român sadea. Uneori, îmi vine să mă ciupesc de obraji sau, în caz extrem, dacă nu reuşesc să-mi activez nervul curiozităţii, să-mi dau o pereche de palme pentru a mă capacita la grijile zilei şi la chestiunile de acest gen care macină prezentul în procesul de metabolism al vieţii noastre.

FACEBOOK - Curiozitate, dependență, isterie

În urmă cu aproape o lună eram într-o casierie a RDS-ului când m-am întâlnit cu doi prieteni, soț și soție, reveniți acasă din Italia. Ne-am bucurat de revedere, am sporovăit noi ceva amintiri, ei mi-au povestit că s-au întors în țară pentru că acolo se umpluse de români, iar eu le-am povestit ce și cum mai e pe “acasă”. La despărțire, a rămas să ne mai auzim la un telefon, am făcut schimb de numere, ...”Sau pe Facebook”, zice ea. “Aaa, nu, eu nu am Facebook”, am spus eu. “Cum? Nu ai Facebook? Știi cum se spune…“, și mi s-a părut că, pentru o clipă, toată coada plătitorilor a înțepenit, că timpul s-a “descărcat” de ultima secundă și totul s-a oprit în loc. “Nu, nu am, …și totuși, exist”.

O dispută româno-maghiară în jurul unei băşici

        În plină efervescență a minorității maghiare din România de a consuma vopseaua pe plăcuțe bilingve și de a-și striga drepturile, musai cu subtitrare (!), meciul de fotbal Ungaria – România, de la Budapesta, vine să mai vânture jarul și să mai perpelească micii (fanatici ai autonomiei). Arborate mai mult sau mai puțin fățiș, cu tentă iredentistă pe alocuri, steagurile Ținutului secuiesc s-au dovedit a fi ultima fâlfâire mai vocală întrucât meciul de la Budapesta nu va avea parte în tribune de steagurile tricolore ale niciuneia dintre cele două țări. 

Mazăre cu sos de nimfe şi coadă de sirene

         Turismul estival la Marea Neagră este pentru noi, românii, o perpetuă temă de concurenţă cu vecinii bulgari. Am plecat împreună de la aceleaşi hoteluri, acelaşi ţărm şi aceeaşi expunere solară, dar în ultimii 20 de ani bulgarii ne-au dat clasă câştigând net pariul cu turismul. Staţiunile vecinilor de la sud au căpătat stralucire în dotări, servicii şi ofertă în timp ce ale noastre au evoluat insuficient, prin unele locuri amintind de decorurile şi nostalgia Cellei Serghi şi păstrând, metaforic vorbind, chiar “Pânza de paianjen”.

Ce să mai mâncăm, domnule Mencinicopschi?

      Eram mic și mâncam la greu clasicul parizer cu soia, culegeam dude de pe jos, când mergeam la munci agricole spărgeam ceapa pe un ziar mototolit, iar în armată, între gustare și masa de seară, mai ronțăiam câte un biscuit “vărsat” prin buzunarul vestonului. Și m-am făcut mare. N-am avut probleme cu hematiile, cu glicemia și cu alte “globule” de prin analizele de sânge. Cât despre colesterol, nu mi-a ieșit niciodată din cuvânt .

“Marean” - se serveşte fără hrean

Autoexilat o bună perioadă de timp pe câmpiile Rahovei, printre blocurile  Zăbrăuţilor, Marian Vanghelie a sărit din nou gardul prim-planului politic, descătuşând în natură un nor radioactiv de elucubrații proaspăt culese din panseurile de anul ăsta. Nociv pentru igiena mentală a tinerei generații, dar binevenit pentru adulții care gustă momentele vesele inedite ale primarului “care este”,  el se dovedește a fi la fel de spumos ca odinioară când devora ”almanahe” și era un apropiat al celebrului Goagăl.