“Generația de sacrificiu” se predă din mână-n mână

Copil fiind, recunosc, sintagma “generație de sacrificiu” avea pentru mine ceva incitant. Pur și simplu, în primele dăți când am auzit-o și am asimilat-o  pe nemestecate, mi s-a părut o chestie tare, având în ea o doză de motivație, care mă ducea  cu gândul la ceva bărbătesc, războinic, de învingător. Pentru mine era ok, dar asta pentru că niciodată, sau o bună perioadă de timp, nu am asociat-o cu nivelul de trai, cu felul alor mei de a fi, sau al multora dintre cei alături de care am trăit acele vremuri.
Dar, cu timpul, am avut și eu descoperirile mele care m-au repoziționat. Spre exemplu, am aflat că la magazinul de “Tesaturi” nu mâncai pe săturate, ci doar se vindeau stofe și diferite material textile, iar asta cu “generația de sacrificiu” nu era nici pe departe atât de motivantă sau incitantă așa cum o perecepusem eu inițial, atunci când nu beneficiasem  de “traducerea” de rigoare, ci era ceva care aducea a destin implacabil sau a blestem atașat de vagonul istoriei.  Iar noi, printre papornițe și sacoșe de rafie, îngrămădiți în vagonul ăsta.

 Anii au trecut și sintagma s-a rostogolit fără a ține cont de trecerea lor, la fel de trist perpetuând eroii generației. Pentru unii, mai mult sau mai puțin de descurcăreți, apele au lovit puternic în zbaturi, și viața și-a făcut timp să le zâmbească mai generos. Dar au fost prea puțini. Mulți însă au fost cei care au trudit spre vremuri mai bune, dar și așa au rămas “de sacrificiu”, visând ca măcar copiii lor, ori nepoții,  să facă pasul  de la paiantă la chirpici ori cărămidă, de la garsonieră la 2 camere, sau si mai mult de atât, de la chirie la proprietate, de la troleibuz la o “Dacie”, de la tabără la concediu și de la vacanța la țară la una pe Valea Prahovei. Asta deoarece multă vreme, pentru majoritatea românilor agoniseala lor a fost un eficient barometru al stării de bunăstare,  întărâtând mirajul evadării din rândul generației lor.

 Bogată în aur, și-n tot ce ține de Tabelul lui Mendeleev cu adăugiri cu tot - vezi obstinatia străinilor pentru comoara noastră de sub munți și de sub ape, România este o țară săracă. Averea ei cea mai de preț sunt oamenii. Dar ei sunt,  material vorbind ori ca împlinire sufletească, la fel de săraci ca și acum 20, 50, 70 de ani. Nici fuga lui Ceaușescu, nici democratia, nici mult visatul și feericul  an 2000 nu le-au adus bunăstarea, nici UE, nici Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, nici chinezii și nici “unchiul Sam”, nu le-au adus românilor prosperitatea, traiul demn și satisfacția unei realizări. Înainte de anul 2000, borna atât de îndepărtată în viitor, dar devenită acum pierdută în trecut, mă întrebam cum va arăta România peste câteva zeci de ani. Fiecare zi, nimic altceva decât  o frunză dintr-un copac, adaugă aceași blazare în oameni și imobilism deopotrivă în orașele și  sate lor, dar și în creierii munților. Nu îndrăznesc să consider invazia mall-urilor prin marile aglomerări urbane și nici defilarea mașinilor scumpe ca semn al unei prosperități a societății. Școala nu-și ia bacul, sănătatea este, în mare, tot pe bază de “piramidon” și apă rece la piciorul de lemn - atâta timp cât accesul este foarte greoi, cercetarea nu are banii pe care și i-ar dori, ostașii în căutare de solde mai mari ne mor  prin “afganistane”, iar intelectualii se încolonează în vămi renunțând la tihna casei lor. Studenții ne pleacă de sub nas și cine, ce, oare, când vreodatâ îi mai poate aduce acasă după ce dau de rigoarea profesionalismului adevărat? Până și curvele, cerșetorii și infractorii au luat  străinătatea la azimut, semn că în țară nu prea mai e nimic de furat, ori că …nu-și mai găsesc loc de alții.

Judecând prin prisma cozilor de la moaște, a bisericilor pline ochi, în care oamenii nu se mai roagă doar pentru sănătate, ci și pentru un loc de muncă, sau să le vină copiii acasă,  după păruiala de la pomeni sau promoții prin magazine, dupa efervescența mocangelii și cozile de la “ajutoarele” europene, după numărul celor care în pragul iernii așteaptă sfânta subventie,  este destul de ușor de concluzionat că sacrificiul continua. “Generația de sacrificiu” se predă din mână în mână ca pe o moștenire de familie, dar cu privirea îngândurată și cu speranța că,  mi se șoptește să închei totuși pe un ton optimist, celor nenăscuți încă le va fi mai bine.