Întrebări care nu mai pleacă, răspunsuri care nu mai vin

Pentru constănțeni marea este o catedrală de reculegere în afara bisericii. Ei au parcuri date în administrare maidanezilor, trotuare înguste și sufocate de mașini, au mall-uri gălăgioase și obositoare,  au tot felul de parade și carnavaluri vara, dar nu au ceva care să le lege apartenența urbană. Ei nu au o piață centrală, un centru civic sau unul vechi, și de multe ori, în special iarna, când marea rămâne doar “a lor”, vin și se reculeg pe malul ei privind fără a obosi arcurile desenate de valuri pe țărm, basoreliefurile din spumă sau fereastra ei imensă în care, pe fundalul pictat de nori și pescăruși, naosul se ridică dincolo de linia orizontului.

Este o formă de introspecție, de regăsire, o rugă ce excede cadrului sacru al bisericii, înălțată în depărtare, spre orizont și de acolo mai departe.  Gândurile lor sunt într-un fel o invitație la meditație, iar decorul inspiră multe întrebări, trăiri, forme de dinamică interioară ce nasc neliniști “locale”. Rostite apăsat sau doar insinuate, întrebările mai vechi sau mai noi  au fost săpate în mal și chiar dacă apa le acoperă pentru moment conturul, ele rămân să-și aștepte răspunsul care, asemenea legendarului Ulise, s-a pierdut pe mare.

Bunăoară, în prima zi a noului an, plimbându-mi dorințele strânse ciorchine sub forma unei rugăciuni, și neliniștile sub forma unor coate foarte ascuțite care nu-mi dădeau pace, am săpat și eu întrebările mele. Iar ecoul lor l-am lăsat dus de vânt. M-am întrebat cum se face că țara care de-a lungul timpului a dat omenirii atatia oameni inteligenti, cuceritori prin strălucirea minții lor, a ajuns să-și construiască imaginea doar din sălbăticia cadrului natural, fără a-i da plusvaloare și din forța economică, din realizările prezentului. E drept că, neputând vorbi despre o forță economică reală, ci mai degrabă de o leșinătură economică, e mai ușor să vindem mândrii patriotarde despre o țară de poveste, rămasă în picioare prin munții ei în timp ce în jur totul bate în descompunere. Cum e posibil ca o nație campioană olimpică a bunului simț să devină falită când vine vorba de norme și echilibru? Cu atâția descurcăreți și băieți deștepți de ce o ducem prost? De ce medicii noștri îngrijesc suferințele străinilor? Ce, noi nu avem bolile noastre, sau ale lor sunt mai frumoase? Cum se face că ne pleacă tinerii din țară și deși se declară români cu dor și dragoste de casă nu mai vor să se întoarcă acasă, preferând să-și ia după ei frații și părinții? De ce suntem atât de naivi în politică și de ce s-au strâns atâtea patimi? De ce legea nu mai sperie și de ce ridicolul a virusat toate palierele societății?  Cum se face că printre atâția învățați auzi tot mai rar “Bună ziua” și “Mulțumesc”? Sau de ce conducem prost, în schimb murim “bine” pentru societățile de pompe funebre? De ce ne caută toate calamitățile pământului și românul care își făcea iarna car și vara sanie a devenit acum eternul nepregătit?  De ce vorbim despre trenuri de mare viteză și autostrăzi suspendate  când, mai degrabă, avem nevoie de decența de a ne recâștiga relațiile apropiate, din om în om? Odată intrați în an de alegeri europarlamentare și prezidențiale, câte limbi ne vor mai căuta să reverse asupra noastra prinosul de bunăstare? Vom putea duce atât de mult  bine cât ni se va promite? Nu de alta, dar binele este singurul produs electoral care nu poate fi livrat retroactiv...

Oricât de impunătoare ar fi o catedrală a mării cât să le cuprindă pe toate, întrebarile și neliniștile noastre nu s-ar ispravi niciodată. Și, invariabil, vom ajunge să ne întrebăm de fiecare dată, la fiecare început de an nou, câți alți ani vom mai aștepta răspunsuri tot săpând întrebări pe țărm?