Deontologia unei bucurii de mamă

Ne cunoaștem de aproape 20 de ani, de pe vremea când împărțeam același birou încercând să deslușim cum e cu marginalul și cu subtitlul, cum să-ți împarți „averea“ din reportofon pentru zilele următoare, cum se dau titlurile cele mai scurte spre inima cititorului, cum să fii concis, explicit și plăcut în același timp, cum să fii acolo unde se „joacă“ meciul, viața, soarta, incendiul, crima, drama, teza și primăvara, după caz. Și, nu în ultimul rând, cum e cu presa scrisă, în general. Irezistibilă ispită pentru doi ingineri ca noi, căzuți în plasa ei, vorbind lumii despre eveniment, cuget și adevăr, cuvinte dintr-o ediție de prin anii `90 a Dicționarului de sentimente și trăiri.Sînziana Ionescu este azi corespondenta Adevărului la Constanța. Cu timpul, drumurile ni s-au despărțit, dar au rămas gândurile nerostite, rândurile scrise deasupra semnăturilor din ziar și veștile despre copii, cu școala și visele lor, de la piesele de Lego până la neliniștile apropiatei admiteri la facultate.

...Zilele trecute, vineri, în buza weekendului, telefonul mobil a tremurat ușor cu un mesaj de la ea. Indra, fiica ei, a câștigat Olimpiada Națională de Engleză (ONE), devenind „number ONE“ la clasa a 12-a, un lider al tuturor elevilor din țară în materie de limbă engleză. O știam de mică, din povestirile Sînzianei. La 5 ani, Moșul i-a adus o păpușă și o carte. Indra  a  uitat de păpușă pentru că, în sufletul ei de copil, cartea a captivat-o din prima clipă. Adormea cu cărțile în brațe, știa pe de rost toate casetele cu povești și melodiile copilăriei, după care a mai făcut un pas, a îmblânzit pianul. În clasa a doua, elevă a Colegiului de Arte fiind, a câștigat premiul Micul Mozart, deși pianul nu era decât o alternativă a pauzelor de lectură. Citea mult, ajungând să se hrănească cu povești, poezii, nuvele, romane. Mama a savurat cu nesaț fiecare laudă și compliment al profesorilor, dar i s-a părut că nu este de ajuns să fii „sclipitoare“ dacă nu confirmi, dacă nu îţi respecţi valoarea. I-a lăsat însă suficientă libertate de mişcare pentru a-şi alege singură drumul în viaţă.

          Indra a urmat cursurile Centrului de Excelență, la română şi matematică, în timp ce se juca reţinând limba engleză de la calculator sau din desenele animate. Concursurile pe țară au venit firesc cu premiile lor. Și la matematică, și la engleză, cât să nu-și „supere“ profesorii. Cu timpul, a început să gândească în engleză și să traducă în română.

La sfârşitul gimnaziului a avut medie de admitere care îi permitea să opteze pentru orice profil, din orice liceu. A ales Ştiinţele Sociale, fiind prima pe listă la Colegiul Național Mircea cel Bătrân, școală de tradiție a Constanței și a învățământului românesc. Liceul a fost o perioadă propice, diplomele şcolare i-au invadat biroul, iar visele ei de a rămâne un om al literelor au prins contur. Poartă cel puţin două cărți în ghiozdan în fiecare zi. Una pe care o citește și o alta pe care este gata să o ofere unui coleg, prieten, chiar și unui necunoscut. A făcut parte dintre elevii NASA, premiați anul trecut. Marele său cadou a fost o excursie în ţara a cărei limbă o vorbeşte natural: Anglia. De acolo s-a întors acasă cu un bagaj plin de cărți. Mai nou se relaxează luând ore de balet, ca să nu neglijeze trupul, cu atâta preocupare pentru spirit. A luat 10 curat la simularea de BAC, la limba română, și scrie eseuri pe care poate și „bătrânul și venerabilul Will“ le-ar aprecia. Ar avea admiterea asigurată aproape oriunde în lume, dar Indra preferă să rămână în țară - poate cam departe de ai ei și de malul mării, dar totuși „acasă“ - la prestigioasa Facultate de Limbi Moderne Aplicate din Cluj-Napoca, crezând în tradiția dascălilor noștri: „Cei mai buni elevi se fac profesori“.

 I-am simțit Sînzianei bucuria de mamă, emoția și, totodată, stângăcia clipei pe care o așteptăm și ne-o dorim atât de mult - dar pe care nu știm cum să o îmbrățișăm atunci când ne întâlnim cu ea - și am crezut că va urma un „strigăt“ și mai tare, să se audă pân’ la Baia Mare. „Nu, asta nu, am scris despre toți copiii buni ai Constanței, iar pe ea am menţionat-o printre câştigători. Alţi ziarişti au scris deja despre ea, dar, ca să fac eu un articol separat, mi se pare că m-aș lăuda prea tare cu copilul meu, nu am mai văzut ziarist care să facă asta... și apoi, stau și mă întreb, ar fi deontologic să scrii atunci când ești implicat personal?“.

           ...Da, ce ți-e și cu deontologia asta, cum ne roade ea, cum ne spune să stăm drepți și să gândim curat, cum ne arată ce e bine și ce e rău, cum ne îndeamnă să creștem semeț și, alături de noi, și copiii noștri. În țara în care s-a distrus „deontologic“ totul, de la economie la relații interumane, și de la credință la nivel de trai, când se fură „deontologic“ și clasa politică ne minte mai „deontologic“ ca niciodată, am ajuns să ne cenzurăm bucuria și să ne întrebăm dacă nu cumva veștile noastre bune trebuie tratate cu reţinere, timp în care atâtea rele și vești proaste circulă nestingherit, amărându-ne „deontologic“ viața.  Și totuși, până unde îți dă voie să mergi deontologia unei bucurii de mamă?