Mi-e dor de-un pepene bun

Printre rafale de ploaie și revărsări de soare, redutele intersecțiilor au căzut sub apăsarea bolovanilor  și au prins gust de pepeni. După roșiile de Giurgiu,  în cronologia verii, pepenii de Dăbuleni au intrat în viețile noastre la “unleudouăzeci” chemându-ne să ne dedulcim natural, fără “”e”-uri de împrumut. În toată țara se produc doar pepeni de Dăbuleni și roșii de Giurgiu, de parcă economia s-a restartat intorcându-se cu fața spre cele două mari citadele ale agriculturii autohtone. Ba chiar, în momentele de liniște la nivelul străzii, se aude cum duduie, semn că promisiunile primului ministru și ale guvernanților de azi par a prinde contur mai repede decît am fi crezut după vizita de lucru în Asia.  Sincer, eu n-am înțeles, sau mă fac că n-am înțeles,  dacă toate roșiile care se vând în România sunt produse la Giurgiu, sau doar “rețeta” e de la Dunăre? La fel și cu pepenii, dacă toți dăbulenii  produc pepeni cât să acopere “jdemii” de trotoare și intersecții din țara asta. În fine, cu voia dumneavoastră, încă o nelămurire: dacă reclama este la un pas de legendă, de ce roșiile sunt lemnoase, nu au gust de roșii, iar pepenii seamănă doar la coajă cu ceea ce știam din copilărie? Țărani de sat sau de oraș, având cursuri de marketing la nivelul vrejului, dar cu texte la purtător, o țin “danga–langa” cu reclama lor ca un certificat de calitate al produsului, invitându-ne să gustăm, cu sau fără “dop” de încercare, din roșiile lor rupte pe tarabă, sau din pepenele care zace în vârful grămezii mai ceva ca bijuteria coroanei. Fiecare grămadă de pepeni este o mică Românie. Sau una de roșii. Strigată, colorată, mințită, … Totul este copt, sănătos, frumos, totul te îndeamnă să te bucuri de ce vezi, guști, trăiești. Dar nu e chiar așa.

Căldura inspiră la umori și la tot felul de secreții pestilențiale, făcîndu-ne să credem că sunt prea mici covoarele pentru cât gunoi s-a strâns sub preș. Mi-e dor de România curată, ca-n plăcuțele dintre etajele blocurilor vechi, pe care scria caligrafic “Păstrați curățenia”, mi-e dor de România liniștită, cea care se cere guvernată în numele aceluiași ancestral bun–simț  și-n baza unui text de lege precum erau  îndemnurile nescrise ale părinților, ale profesorilor, sfătoase, rostite cu mâna pe creștet, mi-e dor pur și simplu, și sunt nostalgic nu după vremea lui Ceaușescu, ci după România  civilizată, decentă, în care aveam un “Bună ziua” pentru toată lumea, și nu ceream bani pe el când îl dădeam chiar și unui necunoscutș mi-e dor de țara care își încorda steagul cu demnitate în vânt, își purta traiul în tihnă și încă nu se “corcise” cu Europa. Scuze, am fost cumva non-european la faza asta?                               

Cert este că binele nu e aici. Ne amăgim întinzând mâna după el, apoi o mai ducem streașină în arcada sprâncenelor și tot nu-l vedem în zare, deși mai aud în jur oameni sfătoși, și ei la rândul lor niște “pepenari” care vând iluzii dulci că, în câțiva ani, poate într-un răstimp nu foarte îndepărtat,  societatea se va așeza. Țara pare tot mai greu de guvernat și totul se arată, evident, dacă vrei să vezi,  a fi scăpat de sub control la nivelul bunului-simț. Rumenă în obraji, ba chiar tot mai rumenă de la o vreme, amănunt  remarcat și de președinte, România își îngroapă buna creștere, morala creștină și educația în fiecare zi. Semn că, în ritmul ăsta-mână a Occidentului într-o nouă variantă a ”agenturilor străine”, ori de prostie neaoșă, tipic românească- ne paște o disoluție.

…Grămezile de pepeni scad sub ochii noștri; managerii de sub cort, ori întinși pe sub preșuri slinoase, și ei rumeni în obraji, își mângâie borseta de pe coama burții, fac casa și târâie șlapii pe trotoarele scofâlcite.  În urma lor rămân zoaiele lungi desenate pe asfalt de trecerea mașinilor de gunoi și mirosul greu, aproape irespirabil, al unei crize morale cum nu cred să mai fi lovit vreodată. România devine tot mai mult țara care și-a pierdut dulcele zaharos și, pentru orice eventualitate, dacă vreți un pepene bun, e bine să-i faceți “dop”.