“Nea Vișinescule, mai zi și mata ceva”

        Cazul Vișinescu a picat la țanc cât să acopere goliciunea vacanței parlamentare și moleșeala politică a unei veri în care doar Traian Băsescu a mai zumzăit ceva și a dansat pe măsură. Un torționar dezlegat pe străzile Bucureștiului, stors de ani, cu glicemia crescută, dar destul de agresiv când este șicanat cu microfoane și întrebări incomode, este un subiect zemos pentru presa care a focalizat instantaneu asupra cazului, dovedindu-se feroce și un pic revanșardă, ca și cum atrocitățile lui Alexandru Vișinescu-fostul comandant din anii ‘50 al Penitenciarului Rm. Sărat-, acum ar fi fost săvârșite și descoperite.

Cum ne furăm căciula în plină vară

           Nu pot să fiu sigur, dar înclin să cred că în buletinele de analiză ale polițiștilor din România, printre iphone-uri și tablete, laptopuri și portofele  ciordite cu sârg de hoții momentului,  nu este raportată ca fiind furată  și căciula învățământului românesc, dar știu sigur că o șterpelim în fiecare zi de ani buni încoace. Așa se face că ea a ajuns să fie un biet fes ponosit și prăfuit, ca să nu zic chiar o căciuliță numai bună de folosit în alte ocazii, în scop …preventiv.

Mi-e dor de-un pepene bun

Printre rafale de ploaie și revărsări de soare, redutele intersecțiilor au căzut sub apăsarea bolovanilor  și au prins gust de pepeni. După roșiile de Giurgiu,  în cronologia verii, pepenii de Dăbuleni au intrat în viețile noastre la “unleudouăzeci” chemându-ne să ne dedulcim natural, fără “”e”-uri de împrumut.

Ţara lui “Bingo cel viteaz” şi a lui “Poker cel iscusit”

         România pregăteşte specialişti în loto, poker, bingo şi pariuri sportive. Reclama este irezistibilă. Bani din nemuncă sunt promişi la tot pasul, astfel încât este greu să-i faci faţă şi să stai deoparte când premii de sute şi chiar milioane de euro se foiesc pe sub nasul românilor. Paradoxal, românul era recunoscut ca un workaholic, disciplinat, sârguincios la locul său de muncă. Dar asta era în urmă cu peste 20 de ani.

Decența se poartă, nu se strigă

Undeva, într-un spital elvețian, de o neutralitate  proverbială, care nu ne va spune niciodată dacă, în afara orelor de vizită, pe acolo se intră cu bon de ordine sau cu șpagă la bodyguarzi,  Regina Ana își trăiește cele mai dureroase și triste zile  ale celui de-al 90-lea an de viață.

Noi și Floriile noi

Sâmbată noapte, colț cu duminică, cu filme interzise minorilor pe canalele cu felinar roșu și luptele voinicilor care își cară pumni în ring, sau în țarcul gladiatorilor. Ce festin!... O nouă sărbătoare de Florii se picură din calendar, așteptând creștinii să-i onoreze tradiția. Ce a mai rămas din ea, ce a mai rămas din creștini...

Constructorii de gropi

Mai întâi se aude un huruit discret. Ar putea fi o bormaşină de prin vecini. Apoi, zgomotul se amplifică şi primul gând este dacă nu cumva burghiul a scăpat şi prin peretele apartamentului tău. Geamurile au un zumzet uşor şi doar ele iţi pot arăta adevăratul spectacol: un excavator tras în faţa blocului, la doar cinci metri de colţul balconului de la etajul 1. În jurul lui sunt vreo câţiva muncitori şi meşterul, acesta din urmă fiind fără cizme de cauciuc, dar şi el îmbrăcat într-o tunica de salopetă, singurul care-si permite luxul de a fuma. Sunt câteva momente de magie, un balet cu gesturi ferme şi cupa utilajului începe să înfulece lacomă. Se naşte o groapă. O nouă groapă. Până la un anumit punct, ceva incitant. Va fi o nouă călătorie în rărunchii pământului, sau doar o navetă scurtă până la prima încrengătură de ţevi? Deocamdată, nimeni nu are habar. 

Cât de mult (ne) iubim viața?

La grădiniță și în școala primară totul ar fi o compunere ”roză”. Da, noi ne iubim viața pentru că este frumoasă, cu mami, tati și “flatii noștii”, cu bunici, papagali, bichoni și motani, cu vacanțe, pauze și recreații. Mergem să ne spălam pe mâini și când venim la masă totul este pregătit, laptele are aromă de cacao și cele trei sandvishuri sunt  yami-yami. Odată ajunși mai mari, apar și întrebări, revelații, incertitudini, avem primele încercări de a ambala viața căutând o cutie potrivită, un acvariu sau o poienița  în care să ne găsim răspunsul la micile dileme rostogolite odată cu fiecare zi. Asta dacă nu cumva sunt mai multe răspunsuri la aceeași întrebare. Iubiri, examene, fiori de maturitate insinuantă în vârsta noastră, griji în formă incipientă - încă în limitele admisibile, pasiuni ce dau să crape coaja. Da, ne iubim viața, chiar dacă sună banal și, la fel de banal, toți oamenii o au trecută în declarația de avere.

Acțiunea se petrece în România

        Când politicienii de la București deschid gura se face curent și ușile marilor cancelarii se trântesc. În nasul nostru.

     Moment antologic din anii ‘80, …Umor alb-negru, dar spumos, bun de râs. Octavian Cotescu și Marin Moraru, împreuna pe o bancă. Primul povestește celuilalt un film cu multe personaje care sunt strâns legate între ele, în timp ce al doilea, vădit copleșit de avalanșa de nume și încrengătura de relații, încearcă să pareze și să arate că vizualizează  înțelegând cursul filmului, dar …nu-i chiar așa. Și de aici și comicul situației. “Acțiunea se petrece într-un sat de pescari, asta pentru că, din când în când, pe ecran, apare câte-o lotcă…”

Ce să mai mâncăm, domnule Mencinicopschi?

      Eram mic și mâncam la greu clasicul parizer cu soia, culegeam dude de pe jos, când mergeam la munci agricole spărgeam ceapa pe un ziar mototolit, iar în armată, între gustare și masa de seară, mai ronțăiam câte un biscuit “vărsat” prin buzunarul vestonului. Și m-am făcut mare. N-am avut probleme cu hematiile, cu glicemia și cu alte “globule” de prin analizele de sânge. Cât despre colesterol, nu mi-a ieșit niciodată din cuvânt .

Oameni care nu-şi mai aparţin lor

         Vremurile sunt așa cum sunt. Prin prezența noastră, ca să nu zic prin trecerea noastră, noi le mai colorăm un pic. Le dăm contur, le dăm culoare în obraji, le umezim buzele și așteptăm să (ne) zâmbească. Dar vremurile fac tot ce vor ele, machiate prea strident de noi, stârnindu-ne compasiunea și regretul că pentru vremurile noastre nu găsim un look mai bun. De fapt, altfel spus, nici pentru noi. Oamenii au uitat să zâmbească. Au trecut peste asta și au dat într-un râs tâmp, zgomotos, ireal, nervos, enervant, ieftin, provocat de nimicuri. La rândul lor, vremurile râd și ele de noi, tâmp, zgomotos, ireal,… 

Moartea unor tablouri

           În cele din urmă, știrea care plutea în aer a căzut fără parașută,  accentuând şi mai mult gustul de acru-sălciu resimțit atunci când am aflat de setea de artă a românașilor care au “lucrat” la inventarul Muzeului de artă din Rotterdam. Tablourile lui Matisse și Gaugain au sfârșit în focurile de la Carcaliu, într-un sat tulcean  care, exceptând valoarea inestimabilă a locuitorilor lui, “costă” cât rama tablourilor furate.

Ocaua lui Ponta

             În urmă cu un veac și jumătate, pe când nu era vreme de breaking news și nici Poliția și nici DNA-ul nu zornăiau sirene și cătușe, Cuza obișnuia să pună de câte-un flagrant, coborând deghizat în stradă să vadă cum trăiesc oamenii simpli. Așa se face că, potrivit purtătorului de cuvânt al vremurilor acelea, Dumitru Almaș, în plasă i-a picat un negustor de lactate care, neștiind cine este ţăranul cu care negocia, a încercat să-l ciupească cu ocaua mică. Mai departe, știți povestea, negustorul și-a luat-o rău de tot, i-a fost ridicată autorizația, i s-a-nchis taraba și, de frica domnitorului, o brumă de legalitate și niscaiva cinste tot s-a instalat în popor.

Cartea Întâi (Ține loc și de Manifest)

Prin anii ’90, când în țară încă mai mirosea a sânge și praf de puşcă, România stătea la un ceai cu Brucan încercând să-și găsească drumul, liniştea și să-și vadă viitorul. Pe atunci, nu se inventaseră Zăvorancele, Moculeasca și nici Bianca Drăgușanu nu se lepădase de cravata de pionier ca să-și facă bikini din ea, așa că bătrânul Brucan atingea un rating amețitor cu previziunile lui geo-politico-astrale.

Eu cu mine la talkshow

Aseară, pe la 8, stăteam de vorbă cu mine. Mă întrebam ce naiba mi-a venit cu blogul ăsta, ce urmăresc eu cu el, ce cred că se va întâmpla și alte chestii d-astea. Semn că în mine se instalase deja scena unui talkshow mustind de păreri și argumente, mi-am zis cam așa:

Scandalul, ca formă supremă a emulației

Sunteți pregătiți? Începe preselecția pentru Eurovision 2013

 

Vreme trece, vreme vine, …  Olimpiada europeana a cantecului isi alege finalistii. In Romania, tentatia pare sa devina irezistibila de la an la an  in pofida faptului ca, tot de la an la an, dezamagirile sunt mai crunte. Dupa mai bine de 20 de ani de vremuri noi si cam tot atatea participari la bal, romanii par sa nu fi realizat  ca Eurovisionul nu mai este ce era odata de demult, ori ca entuziasmul premergator competitiei se dilueaza intr-o dezamagire pestilentiala.