“Nea Vișinescule, mai zi și mata ceva”

        Cazul Vișinescu a picat la țanc cât să acopere goliciunea vacanței parlamentare și moleșeala politică a unei veri în care doar Traian Băsescu a mai zumzăit ceva și a dansat pe măsură. Un torționar dezlegat pe străzile Bucureștiului, stors de ani, cu glicemia crescută, dar destul de agresiv când este șicanat cu microfoane și întrebări incomode, este un subiect zemos pentru presa care a focalizat instantaneu asupra cazului, dovedindu-se feroce și un pic revanșardă, ca și cum atrocitățile lui Alexandru Vișinescu-fostul comandant din anii ‘50 al Penitenciarului Rm. Sărat-, acum ar fi fost săvârșite și descoperite.

Un elan pe alocuri pompieristic în a-l judeca și condamna  de parcă, după zeci de ani de căutări și eforturi susținute în a-i da de urmă, serviciile secrete au reușit în sfârșit extrădarea lui din vreun bantustan, urmare a unei abile munci de informații. Nimic mai fals, însă.

Domnul Vișinescu, bătrânelul acela costeliv, topit de ani și de ultima variantă  a caniculei bucureștene, își trăiește de zeci de ani amintirile “de glorie” în inima unei capitale europene.  Asta fără ca nimeni să-l fi deranjat și să-l fi chemat să ne  povestească și nouă din faptele lui de arme, să ne spună poate câte ceva chiar din neliniștile lui, ca executant al unui sistem opresiv care, cumplită soartă, îl  forța să fie rău și chiar abominabil pe alocuri, în pofida convingerilor sale cu față umană. Povara atâtor fărădelegi nu pare să-l fi îndoit prea mult nici în fața copiilor care îi bagă bățul prin gard și-l șicanează, dar nici în fața lui Dumnezeu, martorul nevăzut de atunci și judecătorul de acum. Ci doar să-l fi transformat de-a lungul timpului într-un străbunic abil în a se eschiva de acuzațiile ce i se aduc, pozând el însuși într-o victimă a odiosului sistem care, bată-l soarta de sistem, dacă erai mic și slab te înghițea el, cu fulgi cu tot. A acelui sistem în care el si alți călăi ca și el au mărșăluit călcând pe cadavre și împlinindu-și astfel vocația de lichidatori, construindu-și cu pistolul la centiron un viitor  dintr-o piramidă de “oameni care au fost”, din care plecase viața, dar rămăseseră demnitatea și morala creștină ca să străbată în timp până la noi.

 Într-un hățiș juridic cu competențe și încadrări pe text de lege, cu termeni și termene prescrise dar și cu mulți martori lipsă la apel, procesul stradal al lui Alexandru Vișinescu nu este decât un simulacru, oarecum tipic pentru idea de justiție în România. Trecerea anilor a transformat vechiul  sistem totalitar într-unul  copleșit de ignoranță și uneori dubios de conciliant, care găzduiește la reverul său tristele exemplare ale unei istorii trase pe roată, livrând adevăruri de complezență, fabricând povești care suportă și apel și recurs, de parcă istoria se negociază. Tare mă tem că această tentativă de a mai șterge praful de pe raftul anilor ‘50, de a linge câteva răni și de a fi drepți cu noi înșine, cu istoria și cu memoria atâtor eroi adevărați, va fi sortită eșecului iar ei, niște rămășițe ale vechiului sistem opresiv, insinuați printre noi, târșindu-și bătrânețile agonizant de aproape de copiii noștri, zâmbind glazurat și stârnind compasiunea noastră, de la înălțimea pensiilor  babane și protejați de  eternele vicii de procedură își vor savura în barbă odioasa  diversiune. Peste alte câteva zeci de ani vom mai afla poate despre torționarii Revoluției din decembrie 89, apoi despre călăii mineriadelor și, tot așa, ratând momentul justiției adevărate, vom rescrie istoria cu un defazaj de câțiva ani buni. Numai bine cât ei, cozile de topor și complicii lor care i-au făcut uitați, scăpați, negăsiți, se vor retrage discret, judecați “senzațional” la televizor și condamnați în lipsă doar cu-n “arză-i-ar focul!” definitiv, fără drept de recurs.

Până atunci, printre atâtea divorțuri și cancanuri manelizate, într-o lume flămândă de nimicuri sforăitoare, implanturi, păruieli și trădări oficiale,  subiectul poate fi el insuși un fresh tv de după-amiază spre seară, în care  să mai aflăm adevăruri ce nu s-au spus și să avem impresia că justiția morală a mai dat un verdict. Asa că, până la publicitate, …”Nea Vișinescule, mai zi și mata ceva”.