Zăpada "tehnocrată"

Noul an a repus iarna în drepturi. Nu s-a angajat să ne plătească zăpezile de altădată, nici cele de anul trecut rămase restante în decembrie, dar ne-a adus aminte că iarna înseamnă zăpadă şi frig. Iar la noi, mai mult ca oriunde în lumea asta, ninge “haotic” astfel încât, dincolo de faptul că ne prinde nepregătiţi – din punct de vedere al datei din calendar, dar ninge dezordonat, fără nicio noimă şi astfel nepregătirea noastră devine un status legal. De data asta a nins tenocrat, dar  nici aşa nu a fost bine.

Recviem pentru o gutuie

Acest articol nu conţine nimic despre Băsescu, Ponta sau Iohannis, aşa că nu-l citiţi decât dacă vă este  dor de gutui şi de copilărie.

Pentru mulţi dintre noi, copilăria înseamnă şi gutui la ferestre. Gheme de lână gălbuie strânse între cele două rânduri de geam şi lăsate acolo ca-ntr-un incubator până când soarele le va da culoarea supremă.  Un marş tăcut de la verde-pal, costeliv, uşor gălbui, la galben cald-auriu, cu vin-ncoa. Sau o metamorfoză subtilă de tonuri în timp ce copiii îşi strigă joaca prin curţi, iar bunicii, ţintuiţi pe prispa casei, măsoara atent arcul de cerc al zilei către cel al nopţii.  Gutuile şi-au câştigat locul în istoria anuală a fructelor, tacit, modest, fără a avea nimic din spectacolul cireşelor, al pepenilor ori al strugurilor. Dar au rămas acolo, ca mesager de suflet  al unei păcătoase nostalgii care ne face toamnele mai lungi. Şi pe fiecare dintre noi copii, atunci când nu credeam a mai avea vreodată revelaţia aceasta.

Tupeu de “gagic”

  Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia!... În septembrie trecut, când Ponta îşi făcea vânt spre Cotroceni,  Radu “El Comandante” Mazăre descindea pe Stadionul Naţional purtat din priviri de gingaşele amazoane cu beretă roşie, pentru a aduce preşedintelui său prinosul de susţinere şi recunoştinţă.

O Românie, două realități, trei “antene”

Știu, pare incredibil ca duminică după-amiază, pe la ora 5, când afară sunt 40 de grade și Soarele face gaură în asfalt și-n pălăriile pensionarilor, o cohortă de oameni dispuși să fie îmbrobodiți cu minciuni și sentimentalisme ieftine să poată fi pusă în mișcare pentru a-și face plimbarea  de voie, cu tot cu siesta inclusă în ea.

Teama de a fi ridicol

Cu riscul de a vă dezamăgi, de la bun început am să vă spun că nu sunt nici cu ursul Traian, nici cu vulpoiul Victor și nici cu veverița Ioana. Pe alocuri, mă amuz, iar prin celelalte locuri rămase libere în afara lui “pe alocuri” mă întristez și simt în mine o revoltă locală. Și, de asemenea, în afara acestor stări, mă gândesc că după 25 de ani aveam dreptul să pretindem și să avem o clasa politică mai matură, cu lideri autentici, bine “articulați”, fâșneți la minte și abili în guvernanța lor peste țară.

Infractiunea de opulenta

De-a lungul celor zece ani de mandat, președintele statului nu s-a sfiit să se afișeze la numeroasele țiganiade cu rromi, intrând la horă, stând la pupat de pirande și hlizindu-se cu regi și împărați care se băteau pe burțile aurite că, avându-l pe Băsescu în ogradă, au dat o adevărată lovitură.

Conflictul, ca stare de spirit

        Istoria mai veche sau mai nouă a lumii  consemnează destui lideri revizioniști, unii dintre ei încă în viață. Nu știm dacă este un simptom generat de lipsa de jucării în copilărie ori de vreo apetență pentru geografia “administrativă” a globului, dar luăm act de tulburările lor și ne încărcăm cu neliniști cotidiene atunci când vine vorba de pacea lumii. De dincolo de granițe, veștile proaste vin și nu mai pleacă, făcându-ne să tresărim, tot mai alergici la stările  conflictuale care pulsează  pe hartă. Ne temem pe bună dreptate de amenințările externe, de zumzăiala tancurilor rusești, care nu “alipesc”, ci doar “reîntregesc”, de sosirea “fraților” americani veniți în zonă cât să fie mai aproape dacă e rost de vreo cafteală la Marea Neagră, completând astfel tabloul plin de suspans din ultima vreme. Stimulii externi la neliniște nu pot fi ignorați, dar și în țară conflictul a devenit  un status.