Constructorii de gropi

Mai întâi se aude un huruit discret. Ar putea fi o bormaşină de prin vecini. Apoi, zgomotul se amplifică şi primul gând este dacă nu cumva burghiul a scăpat şi prin peretele apartamentului tău. Geamurile au un zumzet uşor şi doar ele iţi pot arăta adevăratul spectacol: un excavator tras în faţa blocului, la doar cinci metri de colţul balconului de la etajul 1. În jurul lui sunt vreo câţiva muncitori şi meşterul, acesta din urmă fiind fără cizme de cauciuc, dar şi el îmbrăcat într-o tunica de salopetă, singurul care-si permite luxul de a fuma. Sunt câteva momente de magie, un balet cu gesturi ferme şi cupa utilajului începe să înfulece lacomă. Se naşte o groapă. O nouă groapă. Până la un anumit punct, ceva incitant. Va fi o nouă călătorie în rărunchii pământului, sau doar o navetă scurtă până la prima încrengătură de ţevi? Deocamdată, nimeni nu are habar. 

FACEBOOK - Curiozitate, dependență, isterie

În urmă cu aproape o lună eram într-o casierie a RDS-ului când m-am întâlnit cu doi prieteni, soț și soție, reveniți acasă din Italia. Ne-am bucurat de revedere, am sporovăit noi ceva amintiri, ei mi-au povestit că s-au întors în țară pentru că acolo se umpluse de români, iar eu le-am povestit ce și cum mai e pe “acasă”. La despărțire, a rămas să ne mai auzim la un telefon, am făcut schimb de numere, ...”Sau pe Facebook”, zice ea. “Aaa, nu, eu nu am Facebook”, am spus eu. “Cum? Nu ai Facebook? Știi cum se spune…“, și mi s-a părut că, pentru o clipă, toată coada plătitorilor a înțepenit, că timpul s-a “descărcat” de ultima secundă și totul s-a oprit în loc. “Nu, nu am, …și totuși, exist”.

Cât de mult (ne) iubim viața?

La grădiniță și în școala primară totul ar fi o compunere ”roză”. Da, noi ne iubim viața pentru că este frumoasă, cu mami, tati și “flatii noștii”, cu bunici, papagali, bichoni și motani, cu vacanțe, pauze și recreații. Mergem să ne spălam pe mâini și când venim la masă totul este pregătit, laptele are aromă de cacao și cele trei sandvishuri sunt  yami-yami. Odată ajunși mai mari, apar și întrebări, revelații, incertitudini, avem primele încercări de a ambala viața căutând o cutie potrivită, un acvariu sau o poienița  în care să ne găsim răspunsul la micile dileme rostogolite odată cu fiecare zi. Asta dacă nu cumva sunt mai multe răspunsuri la aceeași întrebare. Iubiri, examene, fiori de maturitate insinuantă în vârsta noastră, griji în formă incipientă - încă în limitele admisibile, pasiuni ce dau să crape coaja. Da, ne iubim viața, chiar dacă sună banal și, la fel de banal, toți oamenii o au trecută în declarația de avere.

Acțiunea se petrece în România

        Când politicienii de la București deschid gura se face curent și ușile marilor cancelarii se trântesc. În nasul nostru.

     Moment antologic din anii ‘80, …Umor alb-negru, dar spumos, bun de râs. Octavian Cotescu și Marin Moraru, împreuna pe o bancă. Primul povestește celuilalt un film cu multe personaje care sunt strâns legate între ele, în timp ce al doilea, vădit copleșit de avalanșa de nume și încrengătura de relații, încearcă să pareze și să arate că vizualizează  înțelegând cursul filmului, dar …nu-i chiar așa. Și de aici și comicul situației. “Acțiunea se petrece într-un sat de pescari, asta pentru că, din când în când, pe ecran, apare câte-o lotcă…”

“Marean” - se serveşte fără hrean

Autoexilat o bună perioadă de timp pe câmpiile Rahovei, printre blocurile  Zăbrăuţilor, Marian Vanghelie a sărit din nou gardul prim-planului politic, descătuşând în natură un nor radioactiv de elucubrații proaspăt culese din panseurile de anul ăsta. Nociv pentru igiena mentală a tinerei generații, dar binevenit pentru adulții care gustă momentele vesele inedite ale primarului “care este”,  el se dovedește a fi la fel de spumos ca odinioară când devora ”almanahe” și era un apropiat al celebrului Goagăl. 

Oameni care nu-şi mai aparţin lor

         Vremurile sunt așa cum sunt. Prin prezența noastră, ca să nu zic prin trecerea noastră, noi le mai colorăm un pic. Le dăm contur, le dăm culoare în obraji, le umezim buzele și așteptăm să (ne) zâmbească. Dar vremurile fac tot ce vor ele, machiate prea strident de noi, stârnindu-ne compasiunea și regretul că pentru vremurile noastre nu găsim un look mai bun. De fapt, altfel spus, nici pentru noi. Oamenii au uitat să zâmbească. Au trecut peste asta și au dat într-un râs tâmp, zgomotos, ireal, nervos, enervant, ieftin, provocat de nimicuri. La rândul lor, vremurile râd și ele de noi, tâmp, zgomotos, ireal,… 

Cartea Întâi (Ține loc și de Manifest)

Prin anii ’90, când în țară încă mai mirosea a sânge și praf de puşcă, România stătea la un ceai cu Brucan încercând să-și găsească drumul, liniştea și să-și vadă viitorul. Pe atunci, nu se inventaseră Zăvorancele, Moculeasca și nici Bianca Drăgușanu nu se lepădase de cravata de pionier ca să-și facă bikini din ea, așa că bătrânul Brucan atingea un rating amețitor cu previziunile lui geo-politico-astrale.

Eu cu mine la talkshow

Aseară, pe la 8, stăteam de vorbă cu mine. Mă întrebam ce naiba mi-a venit cu blogul ăsta, ce urmăresc eu cu el, ce cred că se va întâmpla și alte chestii d-astea. Semn că în mine se instalase deja scena unui talkshow mustind de păreri și argumente, mi-am zis cam așa:

Scandalul, ca formă supremă a emulației

Sunteți pregătiți? Începe preselecția pentru Eurovision 2013

 

Vreme trece, vreme vine, …  Olimpiada europeana a cantecului isi alege finalistii. In Romania, tentatia pare sa devina irezistibila de la an la an  in pofida faptului ca, tot de la an la an, dezamagirile sunt mai crunte. Dupa mai bine de 20 de ani de vremuri noi si cam tot atatea participari la bal, romanii par sa nu fi realizat  ca Eurovisionul nu mai este ce era odata de demult, ori ca entuziasmul premergator competitiei se dilueaza intr-o dezamagire pestilentiala.