Școala de zâmbit

        În ultima vreme, primeam pe mail tot felul de propuneri și idei de afaceri. De crescut iepuri și prepelițe, de cultivat ciuperci și ghimbir,  sau de început o afacere cu produse de curățire, ori cu cosmetice, plus nelipsita agenție de publicitate, portabilă, cu web design cu tot. Am frunzărit mai toate ofertele și nu m-am regăsit în niciuna. Așa că  m-am reorientat. Mi-am făcut o Școală de zâmbit.

Ce credeţi că a înţeles Gigi Becali?

          Nu îndrăznesc să pun la îndoială capacitatea de absorbţie şi procesare a lui Gigi Becali în ceea ce priveşte informaţia, mersul vieţii  pe jos şi jocul întâmplării, idea de lege şi, eventual, măcar în subsidiar, cu-n ultim efort, respectarea ei, precum şi tot ce ţine de universul în care, cu voia Domnului, noi, nişte biete furnici, ne ducem trecerea.

Banchetul – primul “BAC” al verii

          Simulările de “Bac” doar ce au semănat niscaiva panică prin rândul profesorilor și părinților, cum că noul și foarte apropiatul examen al maturității va secera mai ceva ca vântul sălbatic. Poate la fel de dramatic ca-n anii precedenți sau, în unele cazuri, dureros de tăios, nefiind identificată nici în acest an vreo luminiță la cap de tunel / liceu.

Decența se poartă, nu se strigă

Undeva, într-un spital elvețian, de o neutralitate  proverbială, care nu ne va spune niciodată dacă, în afara orelor de vizită, pe acolo se intră cu bon de ordine sau cu șpagă la bodyguarzi,  Regina Ana își trăiește cele mai dureroase și triste zile  ale celui de-al 90-lea an de viață.

Noi și Floriile noi

Sâmbată noapte, colț cu duminică, cu filme interzise minorilor pe canalele cu felinar roșu și luptele voinicilor care își cară pumni în ring, sau în țarcul gladiatorilor. Ce festin!... O nouă sărbătoare de Florii se picură din calendar, așteptând creștinii să-i onoreze tradiția. Ce a mai rămas din ea, ce a mai rămas din creștini...

Constructorii de gropi

Mai întâi se aude un huruit discret. Ar putea fi o bormaşină de prin vecini. Apoi, zgomotul se amplifică şi primul gând este dacă nu cumva burghiul a scăpat şi prin peretele apartamentului tău. Geamurile au un zumzet uşor şi doar ele iţi pot arăta adevăratul spectacol: un excavator tras în faţa blocului, la doar cinci metri de colţul balconului de la etajul 1. În jurul lui sunt vreo câţiva muncitori şi meşterul, acesta din urmă fiind fără cizme de cauciuc, dar şi el îmbrăcat într-o tunica de salopetă, singurul care-si permite luxul de a fuma. Sunt câteva momente de magie, un balet cu gesturi ferme şi cupa utilajului începe să înfulece lacomă. Se naşte o groapă. O nouă groapă. Până la un anumit punct, ceva incitant. Va fi o nouă călătorie în rărunchii pământului, sau doar o navetă scurtă până la prima încrengătură de ţevi? Deocamdată, nimeni nu are habar. 

“Homo europenis”

După 12 ani de joc de gleznă prin democraţie, în 2001, România a trecut homosexualitatea la liber. Mai mult sau mai  puţin pudici, indignaţi sau chiar revoltaţi, românii au devenit şi ei nişte “”homo europenis” ai bătrânului continent, sărind peste articolul 200 al Codului penal, care incrimina până atunci relaţiile între persoanele de acelaşi sex, tot aşa cum trec americanii peste etajul 13 al zgârie norilor, din raţiuni ce ţin de superstiţii.