Întrebări care nu mai pleacă, răspunsuri care nu mai vin

Pentru constănțeni marea este o catedrală de reculegere în afara bisericii. Ei au parcuri date în administrare maidanezilor, trotuare înguste și sufocate de mașini, au mall-uri gălăgioase și obositoare,  au tot felul de parade și carnavaluri vara, dar nu au ceva care să le lege apartenența urbană. Ei nu au o piață centrală, un centru civic sau unul vechi, și de multe ori, în special iarna, când marea rămâne doar “a lor”, vin și se reculeg pe malul ei privind fără a obosi arcurile desenate de valuri pe țărm, basoreliefurile din spumă sau fereastra ei imensă în care, pe fundalul pictat de nori și pescăruși, naosul se ridică dincolo de linia orizontului.

“Generația de sacrificiu” se predă din mână-n mână

Copil fiind, recunosc, sintagma “generație de sacrificiu” avea pentru mine ceva incitant. Pur și simplu, în primele dăți când am auzit-o și am asimilat-o  pe nemestecate, mi s-a părut o chestie tare, având în ea o doză de motivație, care mă ducea  cu gândul la ceva bărbătesc, războinic, de învingător. Pentru mine era ok, dar asta pentru că niciodată, sau o bună perioadă de timp, nu am asociat-o cu nivelul de trai, cu felul alor mei de a fi, sau al multora dintre cei alături de care am trăit acele vremuri.

România pitorească , dar sfâșiată

Când vii din câmpia Bărăganului , sau chiar mai de departe, de la “înălțimea” autostrăzii A2, simți cum drumul de la Brașov spre nord se încarcă de altitudine și, într-un fel, chiar de atitudine, devenind mai variat și mult mai generos pentru ochiul privitorului.

„Regele a murit! ...Trăiască bufonii!”

Nu înțeleg de ce este atâta concurență pe posturile de rege și împărat național și, respectiv, internațional al romilor când încă mai sunt libere, spre exemplu, cele de Ayatolah, Voievod,  Papă sau  „El lider maximo”.

“Nea Vișinescule, mai zi și mata ceva”

        Cazul Vișinescu a picat la țanc cât să acopere goliciunea vacanței parlamentare și moleșeala politică a unei veri în care doar Traian Băsescu a mai zumzăit ceva și a dansat pe măsură. Un torționar dezlegat pe străzile Bucureștiului, stors de ani, cu glicemia crescută, dar destul de agresiv când este șicanat cu microfoane și întrebări incomode, este un subiect zemos pentru presa care a focalizat instantaneu asupra cazului, dovedindu-se feroce și un pic revanșardă, ca și cum atrocitățile lui Alexandru Vișinescu-fostul comandant din anii ‘50 al Penitenciarului Rm. Sărat-, acum ar fi fost săvârșite și descoperite.

Cum ne furăm căciula în plină vară

           Nu pot să fiu sigur, dar înclin să cred că în buletinele de analiză ale polițiștilor din România, printre iphone-uri și tablete, laptopuri și portofele  ciordite cu sârg de hoții momentului,  nu este raportată ca fiind furată  și căciula învățământului românesc, dar știu sigur că o șterpelim în fiecare zi de ani buni încoace. Așa se face că ea a ajuns să fie un biet fes ponosit și prăfuit, ca să nu zic chiar o căciuliță numai bună de folosit în alte ocazii, în scop …preventiv.

Mi-e dor de-un pepene bun

Printre rafale de ploaie și revărsări de soare, redutele intersecțiilor au căzut sub apăsarea bolovanilor  și au prins gust de pepeni. După roșiile de Giurgiu,  în cronologia verii, pepenii de Dăbuleni au intrat în viețile noastre la “unleudouăzeci” chemându-ne să ne dedulcim natural, fără “”e”-uri de împrumut.