Compunere despre oameni și brazi

Aura are lacrimi înghețate. Și gradul de locotenent luat cu ea între patru scânduri.  Adrian are sufletul zdrobit de-a binelea.  16.000 de ore de zbor și titlul de erou. Pare bogat cu o așa “avere”. De-acum nu va mai trebui să zboare. Radu de la Interne are onoare.  Zice el. Dar noi, mulți dintre noi, avem oroare.

Corupția a dezvoltat o “tulpină” rezistentă în România

Știrile săptămânii  bat monedă pe descoperirea  senzațională a apei calde și a mersului pe jos: Bunăoară, în România, un stat situat pe Bulevardul Europa, într-o casă aflată în renovare de mai bine de 25 de ani,  au fost descoperite urme de corupție în apa potabilă, iar probele de aer prelevate din interiorul și imediata sa vecinătate au pus în evidență existența unor contaminări  cu mult peste media inadmisibilă (!).

Întrebări care nu mai pleacă, răspunsuri care nu mai vin

Pentru constănțeni marea este o catedrală de reculegere în afara bisericii. Ei au parcuri date în administrare maidanezilor, trotuare înguste și sufocate de mașini, au mall-uri gălăgioase și obositoare,  au tot felul de parade și carnavaluri vara, dar nu au ceva care să le lege apartenența urbană. Ei nu au o piață centrală, un centru civic sau unul vechi, și de multe ori, în special iarna, când marea rămâne doar “a lor”, vin și se reculeg pe malul ei privind fără a obosi arcurile desenate de valuri pe țărm, basoreliefurile din spumă sau fereastra ei imensă în care, pe fundalul pictat de nori și pescăruși, naosul se ridică dincolo de linia orizontului.

“Generația de sacrificiu” se predă din mână-n mână

Copil fiind, recunosc, sintagma “generație de sacrificiu” avea pentru mine ceva incitant. Pur și simplu, în primele dăți când am auzit-o și am asimilat-o  pe nemestecate, mi s-a părut o chestie tare, având în ea o doză de motivație, care mă ducea  cu gândul la ceva bărbătesc, războinic, de învingător. Pentru mine era ok, dar asta pentru că niciodată, sau o bună perioadă de timp, nu am asociat-o cu nivelul de trai, cu felul alor mei de a fi, sau al multora dintre cei alături de care am trăit acele vremuri.

România pitorească , dar sfâșiată

Când vii din câmpia Bărăganului , sau chiar mai de departe, de la “înălțimea” autostrăzii A2, simți cum drumul de la Brașov spre nord se încarcă de altitudine și, într-un fel, chiar de atitudine, devenind mai variat și mult mai generos pentru ochiul privitorului.

„Regele a murit! ...Trăiască bufonii!”

Nu înțeleg de ce este atâta concurență pe posturile de rege și împărat național și, respectiv, internațional al romilor când încă mai sunt libere, spre exemplu, cele de Ayatolah, Voievod,  Papă sau  „El lider maximo”.

“Nea Vișinescule, mai zi și mata ceva”

        Cazul Vișinescu a picat la țanc cât să acopere goliciunea vacanței parlamentare și moleșeala politică a unei veri în care doar Traian Băsescu a mai zumzăit ceva și a dansat pe măsură. Un torționar dezlegat pe străzile Bucureștiului, stors de ani, cu glicemia crescută, dar destul de agresiv când este șicanat cu microfoane și întrebări incomode, este un subiect zemos pentru presa care a focalizat instantaneu asupra cazului, dovedindu-se feroce și un pic revanșardă, ca și cum atrocitățile lui Alexandru Vișinescu-fostul comandant din anii ‘50 al Penitenciarului Rm. Sărat-, acum ar fi fost săvârșite și descoperite.