Cât de mult (ne) iubim viața?

La grădiniță și în școala primară totul ar fi o compunere ”roză”. Da, noi ne iubim viața pentru că este frumoasă, cu mami, tati și “flatii noștii”, cu bunici, papagali, bichoni și motani, cu vacanțe, pauze și recreații. Mergem să ne spălam pe mâini și când venim la masă totul este pregătit, laptele are aromă de cacao și cele trei sandvishuri sunt  yami-yami. Odată ajunși mai mari, apar și întrebări, revelații, incertitudini, avem primele încercări de a ambala viața căutând o cutie potrivită, un acvariu sau o poienița  în care să ne găsim răspunsul la micile dileme rostogolite odată cu fiecare zi. Asta dacă nu cumva sunt mai multe răspunsuri la aceeași întrebare. Iubiri, examene, fiori de maturitate insinuantă în vârsta noastră, griji în formă incipientă - încă în limitele admisibile, pasiuni ce dau să crape coaja. Da, ne iubim viața, chiar dacă sună banal și, la fel de banal, toți oamenii o au trecută în declarația de avere.

             Cu timpul însă, viața devine un bun care trebuie gestionat cu intrări și ieșiri, un carusel prea nărăvaș și atât de amețitor care unora le amestecă gândurile cu iluziile și visele cu grijile. Privesc în oglinda de la baie și văd prosopul din spatele lor, placa de faianță care s-a desprins din rândul de sus, privesc prin ei și nu-și pun întrebarea dacă e bine sau dacă e rău că au devenit străvezii. Iubesc și fac dragoste prin transfer legal de ”te iubesc”-uri și în timpul asta număra urmele de țânțari de pe tavan sau contorizează anii de când au zugrăvit ultima oară, ratele la bănci și cât mai e până la jumătatea de salariu de 50 %. Femeile își desenează ochii din reflex, desigur, ochii pe care-i știau odată demult, bărbații își urmăresc absenți nebărbiereala și lumina nu le mai cade bine, și chiar ea, lumina, îi schimonosește. Au un râs tâmp și traversează prea anapoda strada, ca formă a inconștienței severe, sfidând gravitația orizontală a mașinilor, încearcă să zboare de pe poduri sau clădiri înalte, dar nu ca provocare a unui vis din copilărie, ci doar ca pact de neagresiune cu viața. Lasă-mă să te las! Și viața îi lasă. Ei bine, cât de mult își mai iubesc viața? Vor fi mai generoși cu cele viitoare, sau așteaptă să vadă oferta? 
            Ați văzut cât de ușor se descărcă pistoalele? Cu bile, cu gloanțe de cauciuc, cu gaze, cu aer și moarte comprimată. Pistoale de polițiști, de soldați, de gardieni, de rakeți, de asasini plătiți, de vânători de viață. Și bombele cum se ascund sub burta mașinilor, cuțitele cum mai partajează viața în bucăți, ca un gulaș la caserolă, și toate astea în timp ce ea, viața, ca bun al nostru “de toate zilele”, a blocat coșul cu like-uri. “Viața este o structură complexă”, cum zice zâmbind Smiley zâmbărețul. Atât de complexă încât suportă o infinitate de răspunsuri afirmative. Oricât am încerca să le dăm pe toate, nu vom reuși. Dar asta este o temă perpetuă, veche de când lumea și viața - ca forma ei de manifestare, și are în pântece un  ceva atât de motivant! Da' chiar, cât de mult ne iubim viața?