Ce să mai mâncăm, domnule Mencinicopschi?

      Eram mic și mâncam la greu clasicul parizer cu soia, culegeam dude de pe jos, când mergeam la munci agricole spărgeam ceapa pe un ziar mototolit, iar în armată, între gustare și masa de seară, mai ronțăiam câte un biscuit “vărsat” prin buzunarul vestonului. Și m-am făcut mare. N-am avut probleme cu hematiile, cu glicemia și cu alte “globule” de prin analizele de sânge. Cât despre colesterol, nu mi-a ieșit niciodată din cuvânt .

         (Doamne ajută!, să fie și mai departe la fel de “cuviincios” și nu…”bine crescut”).  Roșia avea gust de roșie, laptele chiar dacă se tăia îl făceam  brânză proaspătă, portocala era un festin, iar puiul nu bea atâta apă câtă beau puii din ziua de azi pentru ca să fie mai mari în piept și-n pulpe. Prin Alimentare nu scăpau dușmanii de clasă ai hranei raționale, sau poate veți spune că și atunci erau destui viruși alimentari, dar nu aflam noi pentru că avea grijă cenzura de partid și de stat să ne umble și-n farfurii. Oricum, cert este că nu stăteam cu frica-n sân și nu ne pândeau atâtea spam-uri alimentare, ca să ne încerce cum stăm cu imunitatea. Azi, nici cu aerul nu poți ști, și el este destul de poluat și dacă ar avea etichetă am citi că el conține multe ingrediente nocive, ba chiar există riscul ca și prin nemâncare să îngurgitezi “e”- uri doar prin simpla lecturare.

       Nu a scăpat mai nimic de contaminare. Metale grele, rare, prețioase, tot felul de compuși (an)organici, clasicii emulgatori, oxidifianți, afânători, acidifianți, de parcă am mânca direct din laboratorul de chimie. Hrana noastră arată mai bine, dar nu mai are gust. Peștele, puiul, porcul, vita au devenit un poligon de încercare al chimiei alimentare. Băuturile, care mai de care mai “naturale”, sunt un mozaic coloristic lichid, bun cât să ne păcălească papilele și să ne întoarcă stomacul pe dos. Dulciurile sunt cu “fitil”. Fructele și legumele provenite de prin Turcia, Grecia, Spania,  seamănă cu cele din Abecedar, dar nu au nimic din gustul copilăriei. Mâncarea junk-food a devenit un mod de viață: practic, dar nesănătos. Iar atunci când ingineriile procesatorilor par îmblânzite în folosul consumatorului, apare câte-un scandal care să ne țină trează vigilența gustativă sau securitatea alimentară, dacă vă sună mai bine. 

       La ordinea zilei este scandalul laptelui. Știm că cisternele cu zvonuri conțin aflatoxină și asta nu e de bine, dar nu știm cum a scăpat la comercializare. Stăm pe vârfuri și ne întrebăm dacă nu cumva am băut din el, sau dacă nu suntem gata să cumpărăm lapte contaminat din magazine. O nebuloasă care accentuează starea de stres atunci când vine vorba de ce, cum și cât mâncăm. Sau ne intrigă constatând că, deși sunt atâtea instituții declarate în stare de veghe la sănătatea noastră alimentară, se nasc tot felul de panici care ne trimit direct în post negru. Chiar dacă este poate doar un scandal pasteurizat de procesatorii de lapte pentru a scădea prețul de achiziție, eu, consumator și “cetățean european”, mă simt vulnerabil constatând că societatea nu are acel antivirus alimentar care să ne confere siguranță și să ne lase imuni la toate aceste intoxicări. Fie că sunt reale sau doar la nivel de zvonistică.  

       …Apropo, domnule profesor dr. Mencinicopschi, avem carbohidrați, grăsimi și proteine, fructe și legume, dar nu știm cât de adevărate sunt. Cum le combinăm?