Oameni care nu-şi mai aparţin lor

         Vremurile sunt așa cum sunt. Prin prezența noastră, ca să nu zic prin trecerea noastră, noi le mai colorăm un pic. Le dăm contur, le dăm culoare în obraji, le umezim buzele și așteptăm să (ne) zâmbească. Dar vremurile fac tot ce vor ele, machiate prea strident de noi, stârnindu-ne compasiunea și regretul că pentru vremurile noastre nu găsim un look mai bun. De fapt, altfel spus, nici pentru noi. Oamenii au uitat să zâmbească. Au trecut peste asta și au dat într-un râs tâmp, zgomotos, ireal, nervos, enervant, ieftin, provocat de nimicuri. La rândul lor, vremurile râd și ele de noi, tâmp, zgomotos, ireal,… 

         Societatea a născut de câțiva ani buni “oameni care nu-și mai aparțin lor”. Îi vedem la televizor, oaspeți de seamă pe canapele, bucuroși că-i gâdilă prime-time-ul, că au mai făcut o baie de reflectoare și și-au consolidat statutul de vedetă (cât să urle invidia în noi, ăștia care nu aducem rating). Ei bine, oamenii aceştia care ne au la degetul mic cu notorietatea și cu ratingul, care ne bagă în buzunar când vine vorba de vedetism și ne dau clasă în materie de show tv, oamenii ăștia nu-și mai aparțin lor. Au devenit niște “butoane” într-un pupitru de comandă, accesate periodic ca oricare manevră de rutină. Ioana Tufar, Gigi Becali, Oana Zăvoranu, Simona Senzual, “Omul tractor”, Gigel Frone, Madam Bamboi, “Pamela de România”, Serghei Mizil, Andreea Tonciu, Sânziana Buruiană, Rică Răducanu, Nicoleta Luciu, Oana și Viorel Lis, Cristian Ţânțăreanu, Mariana Moculescu, Bianca Drăgușanu, Mitică Dragomir, Clejanii și lista poate continua, cu toții sunt, în felul lor, niște vedete. Își arată casa, găina, concediile, Bentley-urile, mușchii, sânii, gândurile, ghiulul, foamea, micimea.  Clienți de birt-tv consumă cu nesaț dușca de vedetism din vedetismul atâtor vedete chemate să ne umple serile, neîncercate nicio clipă de banala întrebare “ce să caut acolo dacă nu am nimic de spus?”. Audiențele se hrănesc puțin câte puțin cu depersonalizarea fiecăruia dintre ei, deveniți de la o zi la alta, mai mici, mai străvezii, tragicomici de duzină, purtând chiar masca lor. Dar, culmea!, ei nu-și mai aparțin. 

         Drogul luminii de platou provoacă dependență chiar și atunci când nu ai în bagaj decât “agramaticalităţi”, bâlbe, hohote isterice de râs, glume de gang și miştouri ieftine, tatuaje noi și un decolteu plin cu idei năstrușnice. Se pricep la toate și chiar și la nimic, sunt carismatici în nonșalanța lor, nu se dau în lături de la o nouă experiență inedită, în fapt, nimic altceva  decât incursiunea în penibil care le alimentează ego-ul de buzunar.  Ei sunt un bun al acestei țări, chemați să ne lumineze, să ne delecteze, să ne înalţe la un alt nivel. Averea noastră comună, a românilor, din bogăția căreia ne înfruptăm cu nesaț, în pofida faptului că ei, deși vin tot mai aproape, sunt tot mai  mici. Și, în  cele din urmă, părăsiți și de ei înșiși.